În negura zilelor noastre de apus,
Cete de morți ce simțu-și azvârliră
Vin să ne-nvețe cum și-au dobândit dreptul la viață,
Cerându-i în genunchi mândriei milă.
Cum, n-ați văzut leșuri de existențe
Cum spurcă zorii cu priviri pizmașe?
Parcă din ciudă s-au născut pe-această lume,
Mârșave fapte vin din mințile lor lașe.
N-ar recunoaște-n ruptul capului
Că unicul lor merit e disprețul,
E singurul pe care-l câștigă drept,
Se-mbată cu veninul ocrotit la piept
Și cer urmașilor să le plătească prețul.
Ce hâd morman de inimi crude,
Ce crunt ospăț cu colți pe care-i ascute umbra,
Cum mușcă javrele petale de candoare!
Nu-i nimeni să le strângă-n laț putreziciunea,
Nu-i nimeni să le curme blasfemia?
N-a mai rămas nici o scânteie de ardoare,
Permitem ca din vorbe dulci, sfidând onoarea,
Să fete pe la colțuri infamia?
Unde-i stimabila purtare,
Vorba de duh ce cheamă plecăciunea,
Unde-s virtuțile ce plămădesc cu osteneli recunoștința,
Doar pentru desfătări sacrifică ființa
Ce-are mai scump din ce i-a presărat pe chip minunea?
De câte ori să-nchidem ochii în fața ororii,
Cu câtă josnicie să privim în lături,
De ce să trecem puntea cu rușinea
C-am ridicat în slăvi lucirile comorii?
Ne arde-n tâmplă licărirea-i falsă,
Ne bate pe obraz lumina,
E locul ei acolo sus, pe cer,
Dar noi am vrut-o-n fiecare casă.
Pe boltă e destulă pentru toți,
Ne are-n grijă și cu drag pe fiecare,
Dar noi ne-ascundem sub acoperiș,
Așteptând izbăviri din culmi de felinare.
Frumosul gând răsună-n golul dinlăuntrul nostru,
Copilăria ni-l păstrase pentru când vom crește mari,
Făcut-am imnuri din strigăte de disperare,
Năravului îi devenirăm tributari.
Adio inocență și magie,
V-am sugrumat suflarea din nesocotință,
V-am alungat prin suprimări neîncetate,
De-aceea să vă-ntoarceți nu e cu putință.
Cum de-a ajuns o lespede piatră de temelie,
Ce-acoperă de secole adevărata față,
De ce am cutezat să presărăm minciuni pe glie,
De ce ne-am coborât cu bună știință într-atât,
Încât în fața a ceea ce suntem azi
Ne’nduplecatul viitor rămâne mut?
Suntem groparii viselor ce încolțesc în suflet idealuri,
Rânjim rostogolind frânturile ultimei speranțe,
Se prăvălește morala în urale
La poalele grămezilor de nepăsare.
Nu ne-am născut ca să trăim întocmai până când
Din conștiință lacrima șiroi curgând
Să ne dezvăluie lucida cugetare cum că potul
E numai să te dăruiești deplin,
Să lași întruna de la tine, căci mereu ai totul?
Plânge văzduhul ofilite frumuseți
Zădărnicite-n chip meschin de euri deocheate,
S-a-ntunecat cu dezolare răsăritul,
Jignire i-au adus omagiile trucate.
Mișei mai suntem, fățarnici cu năframă,
În văi ar trebui să tune cuvântările tăioase,
Îndrugăm adevărul într-un aparteu,
În schimb, răsună un blestem pocit
Și sfarmă cântul pâlpâirilor duioase.
Ticăloșie infatuată, ia aminte,
Din cerul înstelat va coborî năprasnica furtună,
Cu străluciri te va orbi sublimul,
Așa, continuă să te-ndopi,
Căci el te va-neca, preaplinul.
Sursă foto:
laizvor.com 