Ce mai voință, să te hrănești cu trudă,
Să simți dogoarea roadei când încă este crudă,
Fruntea să-ți răcorești cu propria sudoare,
Să făurești o treaptă din orice întâmplare.
Iată-l escaladându-și firea, făcu din viață un urcuș,
Așa cum dintr-un puls versul croiește un arcuș,
O, alpinist etern, atins-ai înălțimi
Și ai urcat mereu fără să te desprinzi de rădăcini.