N-am știut, suflete drag, că te stingeai flămând,

Te străpungeam cu sulița mândriei,

Puteam să te hrănesc când de la gura-mi luând,

Și potolind foamea unui sărman ce se sfia să ceară,

Să-nchid cu milă gura ce-ascunde colții vrăjmășiei

Și să-ți aud glasul cel blând pentru întâia oară.

 

Nimic din ce avem nu e al nostru,

Afar’ de sufletul ce luminează dinspre ceruri,

Căci viața e un dar primit,

Deci dăruire să se facă voințe și țeluri.

 

Iertare-Ți cer cu plecăciune, Tată,

Că n-am știut să mulțumesc prin fapte,

Dar din recunoștință răsar tulpini de pocăință

Și așteptarea întoarcerii la casa părintească

Se face un tovarăș de drum bun

pentru acela care vine de departe.

 

Nu-i unul dintre noi fără greșeală,

Nu-i unul care să priceapă altfel

Că suntem cioburi din aceeași oală,

Pe care în căderea noastră-am spart-o.

Așa că viața ni-i o șansă de-ndreptare,

Că lutul modelat suflare a primit ca să se-nalțe

Și în plutirea lui să urce treptele de curăție,

Lăsând în urmă umbra rătăcirii

ce caută cu-ademeniri să îl înhațe.

 

Iertare-Ți cer plin de amărăciune, Tată,

Că n-am știut să mulțumesc prin fapte.