Plecase departe fără să ceară socoteală nimănui. Unde? Dacă ţi-aş spune, cu siguranţă n-ai recunoaşte locul. Nu, nu are un nume, dar cel mai probabil ai vizitat şi tu unul ca el, însă nu pe acesta. Tot ce îi ieşea în cale se compunea cu fiecare pas al lui. Norii sunt doar pe cer? Da de unde, uite câţiva în palma lui, abia s-au aşezat să-şi mai tragă sufletul, s-au tot alergat cu fluturii până când n-a mai existat nici o diferenţă între ei. Când s-a oprit o clipă, a văzut câmpia pe cer, se urcase acolo pe un puf de păpădie. Cerul e oglinda frumuseţilor de pe pământ. Se bucură să vadă un avion trecându-i pe sub bărbie, foşnetul hârtiei a fost de astă dată ca un suflu de surâs, ca bucuria unei răsuflări uşurate. De altfel primul lui zmeu fusese o foaie aşezată în vârful unei aţe. Dar acela nu era un zmeu, era un zbor peste vise. Ce privelişte trebuie să fi fost! Ai mai zâmbit de fericire? Atunci închipuieşte-ţi cât de intens a simţit el momentul încât n-a fost vreme să-l mai exprime. O simţire ca o furtună de năprasnică şi delicată ca aplecarea unei petale sub alunecarea unei picături de rouă. Să fi fost un zbor cu racheta într-o galaxie de planete? Nici gând. A fost ceva nemăsurabil: rostogoliri fără margini în baloane de săpun. Zarea nu se află între pământ şi cer, ea le conţine. Acolo merge gândul lui uneori chiar şi acum. Deşi plecase departe atunci, acum, când a trecut atâta timp, şi-a dat seama că nu a ajuns deloc unde trebuia. Nu, drumul n-a fost greşit; numai oprirea din mers. Se ridică şi porni din nou. După câţiva paşi un om îl sfătui să stea pe loc. Se urcase pe o piatră şi se purta de parcă ţinea înălţimile în mână. Omul se apropie de el, îi deschise palma şi-i spuse:
- Copile, fii serios, ăsta e un băţ.
- Omule, fii fericit, aceasta este o baghetă magică, răspunse copilul.
Sursă foto:
laizvor.com 