Asta e pentru cei pe care uneori nu-i vedem, pentru cei ale căror nevoi credem că le știm fără să-i întrebăm, pentru cei pe care nu-i cunoaștem fiindcă n-am încercat, pentru cei a căror poveste de viață smulge din noi sentimente mai adânci decât strădaniile noastre de a trăi. E despre cei de care uităm când ne gândim ce să gătim și de care abia ne amintim când nu mai e loc în frigider sau când se învechește mâncarea. E despre cei ce nu uită să fie oameni nici când nu-și mai amintesc cum îi cheamă, când a fost ultima dată când au fost strânși în brațe sau dacă i-a îmbărbătat vreodată cineva cu adevărat. Uneori sunt ocoliți de parcă inima lor s-ar hrăni cu repulsie, alteori se consideră că neajunsurile lor le sunt suficiente pentru ce necesități au. Ei – care străbat zilele fără nevoia de a visa, ei – care nu amestecă realitatea cu niște condimente pentru a fi mai ușor de înghițit, tocmai ei, care primesc oricât de puțin, nu-s bine primiți în perspectiva noastră asupra existenței. Mulți nu cer nimic, dar ochii lor vădesc un gol pe care nu-l poate umple nici toată bunăvoința noastră. Unde să-i spunem dorului de ei să-i caute, cum să-l facem să renască de după atâtea crâncene strângeri de pleoape, ce mână poate mângâia atâta chin? Ei mor fără să-i știe nimeni, dar Dumnezeu nu-i uită niciodată. Noi parcă n-avem loc de suferințele lor, dar ei ne ies în cale ca și cum nemărginirea ni se pune în față, ca s-o vedem. Nici nu știm că de fapt ne întind o mână spre cer, acolo unde se face dreptate pe vecie, sădind în noi o zbatere de suflet ce ne ridică din întunericul în care am căzut, uitând că am primit atâtea daruri mai înainte de a lucra pentru a le spori. Sămânța virtuților noastre e cultivată în noi, nu ne aparține. Uităm că am pornit în viață de mult mai în față decât ei și mulți alții. Uneori închidem ochii din nepăsare și-i deschidem doar ca să nu ne izbim de zidurile indiferenței. Am primit atâtea, să dăm din ce avem, din ce-a crescut mai bun în noi.
Sursă foto:
laizvor.com 