Cum să iubeşti un zid

iedera-pe-zid-iedera-pe-casa-iedera-pe-zid-vechi

Pune un zid între tine şi temeri, apoi fă bine şi spune-le să stea la locul lor. După aceea va trebui să mergi până la locul de unde ai luat zidul şi să construieşti altul în locul lui. Dacă tavanul nu a băgat de seamă că lipseşte, nu te baza că se poate ţine de glume, că poate cazi în plasa spontaneităţii cu puţin timp înaintea lui şi vă întâlniţi la mijloc; adică tu să te-nvecinezi cu podeaua şi tavanul să-ţi calce pe urme. E-adevărat că mâna care te mângăie pe creștet ar putea și să te ia la palme, dar nu degeaba e tavanul baza acoperișului. N-o să vină peste tine decât dacă-l vei chema vreodată atât de aproape. El o să ajungă-ntr-un suflet, neștiind că te va strivi cu înflăcărarea lui, căci nimeni nu i-a cerut o îmbrățișare. Și totuși el asta face de-a lungul întregii lui existențe, ocrotește cu brațele deschise. Nu-mi spune că n-ai văzut cum se întinde în jurul a tot ceea ce tu ai vrea să păstrezi cu drag. Nu e ciudat că nu i-ai mulțumit niciodată pentru că te face să simți că ai un loc al tău? Da, e vorba de unul fizic, dar în spatele peretelui care-ți împrejmuiește casa ești pur și simplu cum nimeni altcineva nu te poate vedea. Și n-am spus că ai fi fățarnic în lume, doar că aici nici o privire nu pătrunde, deci ești ferit de presupuneri și concluzii. Zidul are suflu, îți știe necazurile și bucuriile, dar, cel mai important, a fost martorul atâtor vise. Când vântul turbează în fața nedreptății, el te ține afară din calea lui, dar socoate că e bine să-l auzi dinăuntru cum vuiește, căci glasul lui e furie și jale; să iei aminte când e vânt năprasnic, atunci nu mai e vreme să cântărești adevăruri în cugete și maxime, e prea târziu pentru a se alege pleava de sămânță, atunci se cutremură pământul de nemernicie. În acele clipe el ține piept rafalelor și se înalță cu blândețe deasupra florii care a crescut la adăpostul marginii lui. A oprit el și gloanțe, nu l-au dărămat nici obuze. Însă pe vânt îl respectă, știe că suflarea lui e necesară și i se opune cu un soi de rușine timidă. Doar brațele lungi ale iederei se mișcă necontenit, legănându-se ca într-un fel de plecăciune. Ascultă, e cântecul zbuciumării firii – e prea gol pretutindeni. Și totuși iată-l, e ca o făptură de piatră prăvălită la pământ, ghemuită, acoperindu-și puii cu întregul corp. Acesta este zidul care a învățat de la stânci cum să domolească mânia, toate valurile spumegânde s-au măcinat izbindu-se de statornicia lor. Vedeau ele neclintirea stâncilor dinapoia lor? Da, desigur că știau că se vor frânge, dar furia strigă mereu ”înainte!”. Iedera mai are pe ici pe colo câte-o mică frunză rămasă, iar vântul nu i le-a smuls. Dacă te dai doi pași înapoi, vezi cum brațul cel mai lung se ridică până spre colțul de sus al zidului. Ea și-a pus mâna pe după umărul lui, e dansul ale cărui mișcări le poți vedea numai cu ochii închiși. Uneori e vals, alteori tango.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2frlAwd

 

Sosiri, plecări și continuări

peisaj-de-toamna-cale-ferata

Trenul plecase de multă vreme, iar în urma lui lăsase toate așteptările. Toate clipele pline de fantezie au rămas în gară, căci drumul, călătoria, sentimentul, toate sunt deseori diferite decât așteptările. Ceea ce putea fi rămâne pe loc, ceea ce este merge înainte. Ce nebunie, să mergi necontenit înainte, ba chiar și grabnic, să nu privești în spate și totuși să te întorci în aceleași locuri, să bați aceeași cale privind numai înainte, ca și când izbăvirea ar veni din această fugă. Încotro ar fi calea cea bună, dacă noi ne-ntrebăm de unde venim și nu ”ceea ce putem să devenim”? Dar au plecat cu toatele, numai că ele se întorc la noi cu ceva nou de fiecare dată. În acest tren sunt numai locuri în picioare, se spune că asta ar fi poziția dreptății. Să stai pe scaun e opusul rugăciunii, și, pe undeva, e și normal, în loc să stai în genunchi, te așezi prea comod ca să-ți pese prea mult. Nici un inculpat nu-și recunoaște vina stând jos, el pledează din picioare. Iată, să stai pe scaun e prea josnic și pentru minciună, cum altfel ar putea să stea ele, dacă nu în picioare, ele, care-s sclipiri de adevăr? De bună seamă că pe această rută nu a existat niciodată controlul, aici e o ordine care vine de undeva mai presus de minte, așa că nimic nu poate fi interpretat sau însușit fără drept. Rugăciunea e pentru iertare și recunoștință, nu pentru dorință. Rugăciunea e oglinda-n care-ți vezi sufletul, și n-ai ce să ceri de vreme ce-l ai în față pe cel care știe să recunoască frumusețile mai bine decât oricine. Deși vagoanele-i sunt nenumărate și locomotiva pusă pe iuțeală, trenul aista nu face zgomot câtuși de puțin. Semnalul lui de alarmă se simte, nu se aude. E un tren mai special, nu întârzie și nu se oprește niciodată, toți pasagerii urcă și coboară din mers. Cu toate astea, nu e niciodată îmbulzează și nici nu există neînțelegeri. Geamurile sunt îndreptate spre apus, în viața fiecărui pasager e loc de atâtea începuturi. Bagajele sunt de fapt intensități. Compartimentele sunt spațioase, nimeni nu umblă cu jumătăți de măsură. Pe holuri nu zăbovește nimeni, nu există nerăbdare sau încurcături. În trenul vieții s-au suit clipele, străbat depărtări și apoi se întorc la noi cu și mai multă profunzime și înțelepciune. Cât despre celelalte trenuri… frunzele știu prea bine, de aceea au și rămas aici:  ajungi acolo unde trebuie când îți cauți rostul pe lângă vatră, acolo s-a născut și el, odată cu tine.

 

Mulțumim domnului Florin Galan pentru fotografie.

Plaiul unde vântul cântă la fluier

plaiul nostru românesc cel binecuvântat

Spicul știe cel mai bine că liniștea din câmp nu vine din lipsa zgomotului. Crescut printre atâția frați care țin capul sus, el n-are nevoie de urechi ca să asculte cântul păsărilor, căci îl simte. Amurgul și zorii zilei sunt rugăciuni pe care natura le înalță întru slăvirea frumuseții. Fiindcă înainte de creație, Dumnezeu este frumusețe. Aceste rugăciuni nu pot fi rugăminți, ele sunt fapte de recunoștință. Din câmp se vede limpede că picăturile de rouă sunt lacrimi de fericire. Diminețile vin întotdeauna cu vești bune. Odată, când norii cenușii se strânseseră peste împrejurimea locului, spicul a văzut că zbuciumul furtunii e o înlănțuire de simțăminte trăite cu ardoare. Cerul plângea deasupra câmpului și șanțurile din apropiere se umpluseră. După ce ploaia se liniști, apa curgea lin prin toate crăpăturile pământului ca un suspin ce îi vindeca rănile făcute de secetă. Era un semn că suferința e calea către curățenie. Dealurile care străjuiau câmpul îl avuseseră în grijă din moși-strămoși, și formau în jurul lui o horă în care se prinseseră pe vecie. Trecuseră destule zile de vară și spicul era aproape copt. Puține capete țanțoșe mai erau ridicate peste creștetul lanului, cele mai multe priveau sub aplecarea rodului spre pământul din care ieșiseră, ca într-o oglindă în care se reflecta sensul vieții; se întorseseră la origini cu un dar pentru strămoși – însăși împlinirea lor. Reușiseră să-și ducă la bun sfârșit destinul și acum închinau bucuria recoltei tatălui Pământ. Asemenea splendori fac pământul să se rotească pe loc de veselie, ca într-o piruetă atât de gingașă încât i se poate observa doar după briza unei subtilități parfumate. Două mâini aspre frâng spicul și grăunțele care astăzi sunt parte din recoltă se pregătesc să devină semințele unei noi încolțiri. Grâul s-a făcut bine de tot, gândi nea Gheorghe. Și nici n-avea cum să fie altfel, doar e un bob plin cu străluciri de soare, învelit în petale de rouă. Pâinea iese rotundă din țest nu doar ca să se poată aduna cât mai mulți în jurul ei, ci și pentru că e o roată a continuității unei tradiții hrănite cu frumuseți. Baloții de paie au făcut din căruța lui nea Gheorghe o adevărată caleașcă, înnobilând-o cu urmarea unui întreg anotimp de trudă. Țăranul, căruța, calul și câinele lui, iată averea câmpului care însuflețește plaiul nostru românesc cel binecuvântat.

 

Mulțumim din suflet domnului Jeno Major pentru fotografie.

Sursă foto:

http://bit.ly/29BSJoN