
Se plimba singur pe trotuarele înguste. Nu era ceva neobișnuit pentru el să cutreiere străzile în lung și-n lat. Erau călătoriile sale cu un farmec deosebit. Îi plăcea tare mult să observe lucrurile din jur, toate erau o punte către visare. Dacă, de pildă, traversa un pod, privea cum apa trece necontenit pe sub el și odată cu ea pleca și gândul lui. Ori că se căznea să înțeleagă cum respiră peștii sub apă, ori că mintea îi zbura la balansul unei corăbii prinse între valuri ca într-un dans, ajungea deseori să se cufunde într-o poveste clădită de închipuirile lui.
Se opri în fața unei statui. Ridică fruntea, lăsă capul ușor pe spate și, privind-o de jos în sus, îi părea foarte mare și credea că din vârful ei ar vedea până departe de tot. Ochii lui de copil scrutau rând pe rând toate amănuntele. Una dintre ghetele soldatului avea limba scoasă, genunchiul drept era puțin ciobit în marginea rotulei – țeava puștii era nițel țuguiată. Degetele soldatului păreau încordate, iar gulerul uniformei parcă îi străjuia bărbia proeminentă; însă căutătura lui era neobișnuit de expresivă. O privi prelung și mai că se aștepta din moment în moment să clipească. Se adânci așa de mult în ochii plini de viață ai soldatului, încât auzi un tropăit care părea că se apropie din ce în ce mai mult.
Nu știa el multe despre război, dar auzise de la bunicul câteva istorisiri de pe front. Îi spusese că, deși pierduse un picior pe câmpul de luptă, câștigase un loc în timp pentru graiul românesc și un petec de glie strămoșească în care nepoții să poată crește frumos. Până să plece spre cele veșnice, bunicul îi dăruise câteva amintiri din care îl rugase să ia câte o bucățică atunci când i se face dor de el.
Mergea grăbit spre gară. Pașii alerți parcă îl trăgeau după ei, nici nu-și mai dădea seama dac-au luat-o picioarele înainte sau merge și el odată cu ele. Trenul pleca într-o oră, avea totuși destul timp, dar voia să se vadă mai repede lângă peron, cu biletul în mână. Se uita la ceas de câteva ori pe minut. Își dădea seama că exagerează, însă importanța pe care o avea această călătorie pentru cariera lui îi dicta un ritm de mers alert, căruia pur și simplu nu i se putea împotrivi. De altfel, în ultimii cincisprezece-douăzeci de ani a fost numai pe fugă. Muncise mult pentru a ajunge la priceperea de acum și considera că a sosit clipa când trebuie să culeagă roadele.
Adormise cu capul rezemat de geamul compartimentului. Când coborî din vagon, încă mai avea urme de roșeață pe frunte. Opri un taxi și sări în el. Îi apăru în minte o frântură din vis și un fior i se strecură în inimă. Era o întâmplare stranie, se făcea că se tot rotea în jurul unei statui de erou al neamului și nu reușea să-i vadă fața.
Nu mai fusese de mult pe-acasă. Străzile nu mai erau la fel, oamenii arătau mai îngândurați. Trotuarele erau mai înguste, aglomerarea de mașini mai mare. Unele clădiri deveniseră monumente istorice, altele ruine. Deși pășea domol, nu reușea să se relaxeze. Era o apăsare generală care îl cuprindea și pe el. Cândva, pe unde se plimba acum era un derdeluș. Cel mai mare și mai vestit din oraș. Sute de copii roiau în sus și-n jos, iar larma aceea nu putea fi decât sunetul unei copilării fericite. Cu niște fațade de-a dreptul întunecate, trei clădiri se lăbărțau de-a lungul acelui deal. O luă la pas în continuare și pe măsură ce străbătea orașul devenea mai posomorât. Printre blocurile înghesuite, abia dacă mai zărea drumul. Se lumină puțin când văzu statuia de odinioară. Porni iute spre ea. În timp ce se apropia, se tot gândi la contrastul dintre prezent și trecut, la ce era de păstrat din ce-a fost și la faptul că patria lui e aproape de nerecunoscut. Brusc se opri în loc; mai făcu câțiva pași apoi iar zăbovi. Își dădu seama că el n-a luptat nici măcar o clipă pentru țară, pentru ca moștenirea urmașilor să fie frumusețea plaiului și-a graiului, pentru acea bucurie pe care nu ți-o poate da decât traiul simplu. Și pentru asta nici măcar nu era nevoie de gloanțe sau eroism, ci doar de iubire de patrie și respect pentru înaintași. N-a cutezat să mai privească în ochii soldatului, fie ei și de piatră. Lăsă privirea în pământ și se întoarse.