Tăcerea-n tandrețea-i lasă albul foii curat,

Ea umblă suav, fără să lase vreo urmă,

E semn că justețea nu ține discursuri,

Tăcerea nu-i tăinuire, e chiar vocea firii

Ce liniști presară peste ce-i de-ntâmplat.

 

Dar iată că gândul i-o luă înainte,

Și-acum se deșiră de la un capăt la altul,

Se varsă agale grămezi de cuvinte,

Fărâme de suflu cioplesc jurăminte,

Ca pe-o năpastă foaia le ține-n spinare.

 

De ce acest zgomot nu se lasă uitat?

Căci capul răsună de tumultu-i năprasnic,

Să fie gândul pururea blestemat

Să bată cărări care nu duc niciunde?

Priviți cum gonește absurd de când lumea,

Tot caut-un rost care nu e al lui,

De ce-l mai trimiteți să plece departe,

Când tocmai aproapele-l cheamă arzând?

De ce îl tot puneți să-nvioreze deșertul,

Ce bine va face izgonirea-i și cui?

Lăsați-l o clipă să se odihnească,

O fi ostenit de când umblă hai-hui.

 

Unul peste altul se strânseră rânduri,

Ca niște năvoade se prinseră lanț,

Din patru colțuri slove se-abat

Cu furia furtunii ce schimbă cursuri de râuri.

Cu mâini de oțel rațiunea dă să-l înșface

E capăt de rând, n-are unde scăpa,

Aici va sfârși gândul acesta – își spuse,

Punctul e capătul, îl va condamna.

 

Dar el nu fugea de ele nicicând,

E un hoinar ce are-n sânge galopul,

Și ce ar mai fi ca de-o viaț-alergând

Pe unul ca el să-l împiedice hopul?

Sări peste punct și pasu-i fu salt,

De-aici înainte va urma începutul,

Un altul, desigur, căci foaia se-ntoarse

Și dragul de el îmbrățișă răsăritul.

 

Aici e o liniște profundă, aș zice,

Nu tu litere, cuvinte, concluzii,

E numai întindere pură… deplină,

Nici argumente, idei sau iluzii.

 

Ah, sublimă simțire, noi doi în sfârșit!

Ce bine că goana-mi s-a potolit,

Ce limpezi sunt mugurii contopirii!

Pe puntea tăcerii ne-am întâlnit,

Știam eu că poteca cea lungă

E calea cea dulce a devenirii.