De ai blândețea-n cuget, fapta ți-e mângâiere,

C-o inimă curată tocești un vârf de sabie,

La fel răsună adevărul dintr-un strigăt ca și din tăcere,

Iar râul mai degrabă piere decât să-și părăsească a sa albie.

 

Statornicia își urmează crezul pretutindeni,

Nu-i vreo oprire-n loc cu chip de-mpotrivire,

Nu-i amăgirea unei nostalgii ca o sclipire de privire,

E rădăcina ce se trage dintr-un sâmbure de fire.

 

Așa c-atunci când iei o piatră-n mână,

Ascultă ce e dincolo de învelișul tare,

Și vei afla că înăuntru gingășia e stăpână,

Iar calea pân’ la ea-i croită cu răbdare.