Domnule procuror, vă asigur că sunt stăpân pe mine, aprope că mă subjug, nu alta. De aproape opt ani, în fiecare dimineață îmi ordon să am obraz. Credeți-mă, îmi dau ascultare ce nu s-a văzut, de auzit nici nu mai vorbesc. Pe onoarea mea, chiar săptămâna trecută m-am pomenit, țineți-vă firea, nu cu un obraz, ci cu doi. Da, doi! Așa de sârguincios sunt. Pe unul l-am pus bine, la loc sigur, iar pe celălalt l-am dus la o expoziție de artă contemporană pentru nevăzători. Acuma, în privința acuzațiilor ce mi se aduc, țin să precizez că uneori, deși îmi sunt devotat și veșnic supus, se întâmplă, fără voia mea, firește, să înțeleg greșit poruncile. De pildă, aveam un văr care lucra ca animator la morgă, ținea niște spectacole de-ți tăia respirația de la început și până la sfârșit. El, fiind timid din naștere, nu sulfa o vorbă fără acordul meu. La un moment dat mi-am luat ca sarcină să-l dezgheț nițel, adică să curgă apele pe el mai cu folos. Păi ce credeți, eu am zis, eu am auzit. M-am înfățișat numaidecât în fața lui, l-am asigurat de bunele mele intenții, dar când să trec la fapte, în loc să-i încolțesc încrederea în sine, i-am ofilit unicul vlăstar de nădejde. Prin urmare, pesemne că un lucru asemănător s-a petrecut și în dimineața zilei de miercuri, anul curent, luna precedentă; altminteri nu pot pricepe cum de s-ar fi putut întâmpla o grozăvie ca aceea. Pot să și jur, deși eu nu-mi iau angajamente în pauza de masă, că mi se-ntâmplă neprevăzuturi tocmai când nu mă aștept să le mai văd.

– Domnilor, poate părea mult prea clar, dar distinsul nostru învinuit nu duce lipsă de nimic, ba chiar aduce lipsuri pe unde se duce. Așadar, cer să ca instanța să se pronunțe în lipsă.

– Peste putință, dânsul este aici, de față, domnule procuror.

– Onorată instanță, o fi dumnealui de față, dar vorbește de parcă și-a trimis spatele să ne zică vreo două. Cer să fie audiat și ultimul martor și apoi să faceți cunoscută hotărârea.

– Dar cum, așa pe loc?

– Păi cum altfel, faptele nu se săvârșesc la fel? Și-apoi domnia voastră știe la fel de bine ca oglinda dumnealui ce-i poate pielea. Haideți, domnule judecător, n-aveți ce cântări când la mijloc sunt purtări de nimic.

– Pronunțarea nu se poate face decât în prezența reclamantei, și mă rog de ce n-a binevoit să ni se alăture?

– După cum prea bine știți, a fost reținută cu treburi ce nu suportă amânare.

– Și ce fel de treburi ar fi acestea?

– Ei, ce treburi… unele de înaltă importanță.

– Asta-i bună, dar cum își permite să lipsească la procesul intentat chiar de dumneaei?

– Îi este imposibil să fie prezentă, domnule judecător.

– Și ce-o reține?

– V-am spus, chestiuni de înaltă importanță.

– Anume?

– Dacă insistați să intrăm în amănunte ca la noi acasă, aflați că dânsa se află pe umerii unora dintre noi.

– Domnule procuror, vino-ți în fire, aici nu-i spectacol umoristic, n-oi vrea să-mi spui că reclamanta intentează procese la care nu poate participa fiindcă schimbă becuri prin case cu tavan înalt.

– Nicidecum, domnule judecător, dumneavoastră ați deschis acest registru comic, eu sunt cât se poate de serios.

– Zău? Atunci ce răspuns e acesta? Sau lucrează la circ, că nu-i nici o rușine?

– Onorată instanță, permiteți-mi și mie, ca acuzat, să mai spun câteva vorbe.

– Desigur, domnule Ghiftucea, ai cuvântul.

– În primul rând, să stabilim din capul locului: situația îmi este neclară. Sau poate tuturor ne este la fel. Reclamanta mă cheamă în instanță însă nu ia parte la proces. Ba mai mult decât atât, nimeni nu a văzut-o încă la față și mă tem că ea nici nu există. Recunosc faptele care mi se impută, dar nu înțeleg cum poate avea loc un proces fără prezența unicului acuzator. Domnule procuror, dumneata pe cine reprezinți?

– În primul rând onoarea.

– Lasă, lasă… știi dumneata la ce mă refer.

– Eu nu reprezint decât justețea faptelor, domnule Ghiftucea.

– Iar faptele sunt determinate de împrejurări, iar în cazul de față chiar de unele care îmi sunt favorabile. Am martori că nu pot răspunde de faptele mele chiar și-atunci când cineva întreabă de ele. V-am mai spus, confund binele cu răul, uneori seamănă atât de mult că nu se pot deosebi.

– Ascultă musiu Ghiftucea, dumneata, ca și cei din sală, habar nu ai că toți am fost citați atât în calitate de părți vătămate, cât și de vătămători.

– Ce tot spui dumneata acolo, domnule procuror? Vasăzică dumneata erai reclamanta.

– Nicidecum, domnule judecător, reclamanta nu se poate afla în sală fiindcă se află peste tot, apasă pe umerii noștri până când pieptul pe care-l scoatem trufaș înainte se înmoaie și trupul ni se încovoaie pentru ca ochii să poată privi înăuntrul nostru, cu capul plecat, cum se cuvine. Aflați, onorați participanți, că singurul martor adevărat al acestui proces este bunul simț. Poftiți, faceți cunoștință cu el. Nici eu nu-l văzusem realmente până astăzi. Iar cea care ne acuză este propria noastră vină, ea ne-a adus laolaltă. Iată-ne îndreptând degetul spre Ghiftucea fiindcă în timpul acesta n-am avut demnitatea de a făuri exemplul pe care am dori să-l urmeze. Cum să ne urmeze el, Ghiftucea, când îi vorbim despre calea dreaptă în loc să-i arătăm ce bine se pășește pe ea? Cum să ne facem drum din vorbe, când nici măcar printre ele nu se poate face unul!?  Așadar, înaintăm în gol, acolo se vede că ne-ndreptăm. De oriunde-am veni, pare să fim mult prea departe de-acolo. Undeva jos, căzuți, decăzuți. A tăcut și Ghiftucea, e mulțumit că nu-i nimeni mai breaz. Așa, tăceți cu toții! Hei, dar ce-i cu mutrele-astea triste, doar suntem de tot râsul.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2ik1Xrz