Întocmai ca o mână de-ajutor,

Pe un trotuar se ivi un braț mai neobișnuit și verde,

Pesemne că s-a strecurat încetișor

Spre ținta fixă și inertă a ochilor care priveau în gol,

Sperând că o fărâmă de simțire se trezește și îl vede.

 

”Tu nu lăsa clipa să treacă”, părea să spună el din prag,

”Ci mergi cu ea pe drumul frumoasei străduințe,

Ca să ajungi să crești și să trăiești cu drag,

Să fii o bucurie pentru cei ce te vor întâlni,

Precum s-au înălțat și florile din nevăzutele semințe.”

 

Deși o ușă-nchisă îi fusese-un fel de casă,

Și-un fir de praf ținuse loc de glastră,

S-a ridicat peste-așteptări ca să grăiască:

“Din ușa care s-a închis în fața ta fă o fereastră”.