Nea Nicu e pe stradă din ’90 încoace, a ajuns aici din circumstanțe nefericite, dar nu aduce deloc asta în discuție. Durerea lui e că a rămas singur pe lume, nu mai are pe nimeni din familia pe care cândva a avut-o. Ca să vezi, mai toți oamenii de pe stradă au avut la un moment dat casa lor. Nea Nicu e un bețiv uneori chefliu și deseori vesel. Evident, nu acest aspect îl caracterizează. Cântă de durere și face haz de necaz. Deși vorbește când e beat mai coerent decât alții care nu au la bord aditivi destabilizatori, e mai mult marginalizat decât înțeles. Unii îl alungă din te miri ce motive, alții pentru înfățișare. Nu mă-ntelegeti greșit, el caută să fie cât se poate de îngrijit, dar nu se prea găsesc destui care să-i acorde prezumția de om care locuiește într-un ungher uitat de lume, printre oameni, ignorat de ei. Ceea ce nea Nicu numește acasă nici nu există pentru majoritate, oamenii nici nu știu unde e adăpostul lui. Puțini stau de vorbă cu el, păcat, ar fi putut afla cât de pustiu e uneori în mijlocul oamenilor.