Bunăvoința unei suferințe

Amarul din inimi e-un fel de nectar,

De-i luat deopotrivă ca pe-un dat și ca dar,

Duioasa durere aduce folos,

Rana curată e vârf de prinos,

De crește-nlăuntru lăstari de răbdare,

De milă, de pace aducătoare,

Înclin către chinul ce pleacă o frunte

Spre-a face-ntre suflet și ceruri o punte.

 

Lacrimă bună, izvor de-mpăcare,

Sfărâmi în căderea-ți o stâncă, un munte,

Și pulbere-n vânt se preface-o-mpietrire

C-un strop de credință cât un grăunte.

 

Când știi cât de mare-i bunăvoința de sus,

Nădejdea-i o aripă, recunoștința impuls,

Când vezi că mai mult ai primit decât ai putea da,

E zbor toată mergerea pe calea cea grea,

Când știi că temeiul vieții-i iubirea,

Te doare tot răul, îți arde privirea,

Și-l plângi pe cel care cu sabia te mână

Pentru o umbră mai deasă și-un pumn de țărână,

Ți-e drag și călăul ce-ți pune capul în ațe,

Că nu știe, bietul, ce-i o strângere-n brațe.