Pe albia unui râu, o frunză cobora agale,

Și printre stânci se strecura, rostogolindu-se la vale,

Lăstari se tot cutremurau și fremătau a jale,

Și-o-nchipuiau pierdută și fără de scăpare.

Ajunse frunza binișor la locul de vărsare,

Plutea domol, nestingherită, cu multă împăcare,

Înaintă c-o adiere ce se întrezări ca o chemare,

Și pentr-o gâză care se zbătea în larg deveni barcă de salvare.

Speranța ne arată că o singură rază de lumină e de ajuns pentru a străpunge un cer întunecat.