A durat două minute să salvezi două vieţi. Cum vor continua ele este treaba misterului să descopere. Tu bucură-te că uneori a visa e similar cu a şti să te bucuri de frumos. Oamenii aceia nu le voiau răul, doar că-şi doreau atât de mult binele pentru ei încât nu mai încăpea nimeni în jur, căci în mintea lor oricine altcineva nu putea decât să le tulbure fericirea, şi nu le trecea o secundă prin cap ideea că le-o putea chiar spori. Când cântărim însemnătatea clipei pentru viaţa noastră ne dăm seama şi de importanţa celorlalte vieţi. Iată, fără o secundă care să se lege cu celelalte viaţa noastră ar lua sfârşit. O secundă, atât ne desparte de moarte. Dar ea vine negreşit, aleargă şi ajunge mereu la timp până în momentul când, obosită de nenumăratele dăţi în care noi am lăsat-o să vină în zadar, în drumul ei spre noi, cineva care o căuta, a oprit-o să-i mulţumească pentru cât de multe face ea, mica şi însemnata, salvatoarea noastră secundă. Cel care a oprit-o nu ştia încotro se îndrepta, dar politeţea şi recunoştinţa ei au făcut-o să se oprească în loc şi să-i mulţumească bunului trecător, dar n-a mai ajuns la timp la noi. Am avut vreme să observăm că n-a venit, şi-atunci am strigat-o cu disperare, ne-au trecut prin faţă amintiri frumoase trăite împreună cu secundele noastre punctuale. Dar filmul derulării lor s-a oprit brusc şi de-atunci nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, e treaba misterului să descopere. Noi să ne bucurăm că secunda încă mai crede în noi şi că omul bun n-a oprit-o să-i mulţumească atunci când era în drum spre noi. Eu am văzut acel om bun, a văzut secunda şi i-a mulţumit cu o faptă bună, fără să scoată o vorbă. A deschis fereastra şi le-a dirijat cu răbdare spre locul de unde au venit. Muştele au ieşit pe rând, după câteva ocoluri de cameră, parcă vrând să-şi ia la revedere de la tot ce era în jur, se vedea că apreciau că au fost tratate ca oaspeţi şi nu ca intruşi. Venise momentul plecării, dar parcă tot voiau să mai zăbovească. Omul a insistat să plece de grabă, ştia că deschiderea uşii putea însemna strecurarea lor într-o lume de încăperi unde nu ar fi fost bine primite. Oamenii care locuiau în ele nu erau răi, am simţit nevoia să repet, însă nu ştiau că cele două muşte puteau aduce pe aripi chiar secundele ce urmau să se alăture cursului vieţii lor. Din nefericire nu erau conştienţi cât de mult însemnau aceste două fiinţe pentru viaţă, pentru enorma inimă care ne impulsionează suflul în fiecare zi, oferindu-ne cu dărnicie aerul prin zâmbete şi flori. Ce parfum are zâmbetul? Imaginează-ţi chipul bucuriei şi ai să-ţi dai seama.
Una după alta, secundele se prind în hora armoniei, iar orice desprindere este o întrerupere de moment, pentru ca o altă secundă abia născută să fie primită cum se cuvine. Clipele se prind din nou una de cealaltă, cercul se reface şi hora reporneşte la fel de vioi.
Timpul zboară acum pe patru aripi; două zboruri au repornit peste culorile toamnei şi, în urma lor, aerul răcoros a intrat pe fereastra deschisă, adierea vântului a dat la o parte părul dinaintea ochilor omului cu o mângâiere plină de speranţă. Văzduhul e atât de liber şi totuşi mereu acolo, spuse omul pătruns de admiraţie, făcuse cunoştinţă cu deplinătatea clipei.
Sursă foto:
laizvor.com 