Curățenia de Paște începe din interior.
Întunericul dispare în lumina lumânării, iar umbrele se furișează pe la colțuri.
În față rămâne doar adevărul, care nu se sfiește să fie blând sau crud.
Nu rostește nici un cuvânt, dar ne privește drept în ochi.
A fost de ajuns, cu toții am înțeles ce e de făcut.
Un gând aleargă cu disperare spre noi.
Acum e prea târziu pentru uitare.
Avem sclipiri în priviri.
Sursă foto:
Ştia de mai multă vreme şi totuşi celui mic nu i-a suflat o vorbă. Ar fi fost oricum în zadar. Mulţi o porniseră de cu zori spre vetrele lor. Mare bucurie e când familia se reîntregeşte. Nici nu apucă fii şi fiicele să treacă pragul casei părinteşti că mamele îşi aduc aminte cum îi legănau de somn uşor. N-a fost deloc simplu să-i crească, au făcut totul chiar şi atunci când părea că nu se poate face nimic, orice pentru ca ei să-şi poată trăi copilăria. Sunt singurele clipe la care te-ai întoarce oricând, şi nici o mamă n-ar lăsa aceste trăiri să treacă pe lângă puiul ei. Nici ea n-a vrut s-o facă, deşi ştia ce va urma, toţi anii ce trecuseră i-au arătat că nu avea nici un motiv să spere că acum se va întâmpla altfel. Şi totuşi ceva în sinea ei licărea a speranţă. Se luminase de ziuă. Cei mici erau nerăbdători să iasă la joacă în faţa grajdului şi băteau cu copitele în poartă. Într-un târziu poarta fu întredeschisă. Doar unul dintre ei ieşi, ceilalţi îl priviră cu jind. Ar fi vrut să dea cu toţii năvală, dar învăţaseră bunele maniere chiar dacă erau atât de fragezi că măsurau zilele în zburdălnicii. Aşteptau cuminţi: pe semne că astăzi servim micul dejun separat, îşi spuseră. De parcă s-ar fi dus oricare dintre ei la sânul altei mame decât a lui. Aiurea, ar fi nimerit-o şi cu ochii închişi, că doar inima-i trăgea spre cea care i-a născut, nu stomacul sau ochii. Nici nu plecase bine cel dintâi şi ceilalţi se puseră pe joacă, acolo, în grajd. Pentru voie bună e loc destul oriunde şi oricând. Mamele ieşiseră mai din vreme şi se făcuse câtuşi de cât un spaţiu numai bun de hârjoană. Ştii cum e, nu e bucurie fără chiot, aşa că grajdul răsuna de hihote şi se oprea pentru o clipă numai când poarta se deschidea, apoi totul se relua numaidecât. De-afară nu pătrundea înăuntru nici un sunet. Ea zbiera pentru fiecare pui ca pentru-al ei. O lamă ascuțită curma copilării fără milă, iar cel care o mânuia nici nu băgase de seamă ochii îngroziți și urletele mamelor. Unul câte unul, ieșeau pe portiță gata să umple lumea cu voișia lor. Dacă i-ai fi lăsat să alerge în voie, nu s-ar fi oprit decât în amurg. Căci pentru un copil a alerga e însăși bucuria de a trăi. Paiele pe care zburdaseră ieri erau acum scăldate în sângele lor. Nici n-apucau să mai vadă o dată soarele că tăișul le și spinteca răsuflarea. De fiecare dată când poarta grajdului se deschidea o bucată din inima ei se rupea definitiv. Era mamă, la fel ca și celelalte oițe care-și văzuseră puii uciși fără vreo vorbă. N-a fost vreme nici măcar pentru un rămas bun, care rămas nu putea fi bun oricum. Deodată măcelul se opri. Un abur prelung venea dinspre omul care a răpus atâția miei atât de iute, chiar și lama ostenise. E drept că tot ce știa el că face era că pregătește carne proaspătă pentru niște comenzi primite din timp. Ea rămase cu capul lipit de bârnele țarcului și cu privirea țintă spre staul. Încremenise în ea gândul că cel mic are o șansă de scăpare.
În grajd mai rămăsese doar el, se așezase cu botul pe labele din față și câteva paie se lipiseră de nasul lui umed. Era posomorât, nu înțelegea cum de toți ceilalți ieșiseră la joacă mai puțin el – de foame uitase oricum. Întinse binișor vârful nasului, se lăsă pe o parte și adormi.
Ușa grajdului se deschise odată cu becul dinăuntru, apoi se închise la loc. Mielul tresări și deschise ochii. Seara venise parcă mai repede decât de obicei. Credea că toți ceilalți vor dormi afară, că doar venise primăvara de câteva zile. Dintr-un salt ajunse la poartă, începu să bată cu copitele în ea. Ce nedpreptate i se făcuse, nici măcar nu știa pentru ce era pedepsit, gândea el. Dar nu putea să stea locului, își luă avânt și sări cu putere pe scândurile ușii, gata-gata să le rupă. Nici el nu știa dacă aștepta un răspuns, însă un lucru era clar: i-ar fi plăcut să fie împreună cu ceilalți. Simțea că a pierdut o zi de joacă și asta i se părea crunt.
Când ieși afară avu sentimentul că se sufocă, păși înainte și simți paiele umede sub copită. Nu știa de ce o senzație de rău îl copleșea pur și simplu, doar avea să se întâlnească cu toți ceilalți, fusese iertat. O văzu pe mama lui privind fix, parcă nici nu răsufla. Ea căuta privirea omului, voia măcar să o privească în ochi înainte. Lumina palidă a becului agățat de o prăjină părea ca o flacără sugrumată încet. Mai făcură doi pași, apoi se auzi un icnet. Liniștea care se lăsase parcă înghițise un munte de durere și de aceea nu mai încăpea nici un sunet în ea. Întunericul din zare era ca o cortină trasă peste această clipă. O picătură de sânge căzu din vârful cuțitului pe paiele uscate și parcă văzduhul s-a cutremurat ca după o explozie.
Sursă foto:
Ploaia și picătura nu se puteau numi altfel, deci cred că inspirația de a le boteza așa e un dar divin. Cred că nu invetăm cât mai degrabă descoperim. Orice facem noi are la bază elemente deja existente. Noi facem combinații, nu creăm. Creația presupune construcție fără reper. O invenție ar fi, să zicem, denumirea unei zile a opta a săptămânii. Ia să vedem, cum ar suna? E greu, nu-i așa? Și mai presus de toate, e nefiresc. Tot ce vedem și avem ne-a fost dat, ca atare e o lipsă de respect să ne însușim orice. Asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de frumuseți, dar în nici un caz nu-i o idee bună să încercăm să le deținem. Fiindcă, la urma urmei, nici nu vom putea, posesia lor e doar fictivă. Există mai multă logică în natură decât în hotărârile noastre zilnice. E și normal, natura e creația vieții. Îți dai seama cât de curat trebuie să fi fost primul suflu, ce splendoare a fost prima rază de soare sau ce feerie a adus primul mugur înflorit?
Cea mai mare realizare a omului este să viseze curat, cu toată inima, el nu poate crea ceva fără un punct de plecare, creația pură e să dai viață inimaginabilului, adică să începi de la absolut nimic.
Nici un element, nici o particulă, nici o istorie, nici o îndoială, nici un gând, nici o speranță, nici o faptă, nici un exemplu, nici un principiu, nici o lege, nici un trecut, nici o nuanță, nici măcar o floare. Doar respirând viață fără nici o întrebare, fără nici o căutare de răspuns. Un singur, simplu și total a fi. Fără nici un gest, fără soare, fără plânsul bucuriei, fără apă, fără nici o interpretare, fără roua dimineții. Fără un cap care să judece și să împartă, ci doar o rațiune a simțului desăvârșit.
Aceasta este într-adevăr prima sclipire.
Îmi încredințez viața ființei care a adus pe lume frumusețea. Ai văzut câtă lumină aduce un zâmbet sincer sau cu câtă gingășie se deschid petalele unei flori? Ai văzut cât adevăr spun ochii unui copil, l-ai înțeles dinainte să învețe să vorbească? Crezi că păsările dansează pe cer după ce se asigură că le ies mișcările la repetiție? Frumusețea e o certitudine. Se prea poate ca viața să ne fie mamă tuturor, o mamă iubitoare care ne va ocroti veșnic.
Dă-mi mâna, hai să credem în frumusețe!
Juriul a deliberat, brânza câștigătoare este Ulcica. Concursul a constat în parcurgerea celor cinci probe de virtute:
Brânza Ulcica a fost decorată cu Ordinul Ugerelor de Aur, treapta întâi, scara Icter. Este singura brânză care a obținut titlul ”Valea-n bucate” de trei ori consecutiv, fiind medaliată și la concursurile internaționale de estetică și fotografie. Brânza Ulcica este produsă de o companie românească adusă cu barca de peste hotare. Ne bucurăm că pe plaiurile noastre nu mai este la modă gândirea retrogradă conform căreia vacile ar face brânza, nu companiile. Grupul Aisberg salută poporul român pentru inteligența de a fi în pas cu lumea modernă. Iaurțelul, brânzica și cașcavalerul produse de compania Smart Food România sunt compuse din ingrediente alese cu grijă, atent elaborate, mărturie stă schema de mai sus.
Deci joc de zici că nu-i adevărat. Dacă n-aș fi eu, ar fi scoase la vânzare toate scenele din lume. Roluri mari, domnule, roluri mari. Bine, mi se trage și de la rulourile bunicii, uite-așa, cât încheietura mâinii le făcea. Am debutat ca sughiț, toată lumea mă știa, eram inconfundabil. Însă de departe cel mai bun rol al meu a fost cel al unui nas înfundat, într-un spectacol de o justă profunzime. Bine, am avut și șansa de a colabora cu regizori din noul val, ceea ce m-a adus în fața unor experiențe nemaiîntâlnite. Spre exemplu, anul acesta a avut loc primul spectacol printre scaunele din sală, iar publicul a stat pe scenă. Cine și-ar fi închipuit că arta teatrală poate ajunge la un asemenea nivel? Ca să nu mai spun că cel mai mare succes l-am avut cu piesa ”Ușa-nchisă”. Spectacolul s-a jucat de fiecare dată cu ușa încuiată și nimeni nu a avut voie în sală. Succesul a avut un răsunet așa de mare că a trebuit să mutăm clădirea teatrului cu totul pe o colină pustie, aplauzele erau asurzitoare. Imediat ce am ajuns acolo cineva a scos boxele din priză și totul a revenit la normal. Am scris și câteva cărți, m-am gândit să fac ceva ca să nu mă mai ia somnul când citesc. Bine, nu am pretenții de scriitor, eu sunt vizionar la bază, la mijloc pilduitor de zei și pe deasupra mai sunt și premiat. Am luat și premiul Popel pentru cifrelatură, plecasem să-mi fac un sendviș, și dacă tot era în drum, am luat și premiul. M-am și mirat că l-am găsit din prima, era lângă muștar și mie-mi place mai mult să m-aud vorbind. Întorcându-mă la regie, că tot am pomenit de ea mai devreme, trebuie să vă spun că am lucrat cu profesioniști în toată regula, de la ei am învățat că fără un delfin viu pe scenă n-ai cum să vorbești despre frumusețea mării. Costuri mari pentru idei mici, ar zice unii, dar să știți că a fost dat un decret de lege prin care orice opinie legată de un act cultural (și nu numai) să fie emisă de către o persoană implicată, altfel se consideră o critică nejustificată și condamnabilă. Una peste alta, vă spun, nici nu e nevoie să mă vedeți jucând ca să vă dați seama că sunt un actor desăvârșit, e suficient să-i ascultați pe cei care mă laudă. Acum am un nou proiect semnat de cine avea pix la el în momentul ăla, ceva fabulos! Scaunele din sală sunt orientate spre ieșire și spectatorii sunt liberi să-și închipuie ce vor. Nu există scenariu, decor, scenografie, act artistic, lucruri din astea depășite. Publicul trebuie numai să vină la timp. Este un proiect în care cred foarte mult, el însuși mi-a promis că o să iasă super. Înainte să închei, doresc să vă invit la magazinul meu de citate colorate. Practic, e vorba despre un bol cu mai multe cuvinte pe care cu toții le-am rostit cândva, sau cel puțin le-am gândit. Este responsabilitatea fiecăruia să-și aleagă din urnă cuvintele și să le lege în felul în care le-a rostit. Uitasem să precizez, intrarea este liberă pentru câini de nevăzători, deoarece nu au voie înăuntru. Puteți veni și cu înghețată dacă o lăsați la noi în congelator și plecați. Și pentru că ați fost atât de simpatici și m-ați ascultat până acum, vă ofer două bilete la premiera piesei ”Un sac de aplauze”, în care rolul principal e jucat de secundar, iar cel secundar de minutar. Vă costă o sută optzeci și patru de lei fără taxa pentru valoare, deocamdată nu poate fi adăugată.
Sursă foto:
Martin se trezise de astă dată dis-de-dimineață, hotărâse ca drumul pe care urma să-l parcurgă în ziua aceea să poarte pecetea pașilor lui. Nimic nu-i mai potrivit decât să lași lucrurile în legea lor. Așadar, mersul pe propriile picioare este singura cale firească de a călători, căci dacă ți-era menit să te miști pe roți, Dumnezeu te făcea bicicletă. Lui Martin îi fu pe plac acest adevăr și vru să-l pună în aplicare. Își puse pelerina de ploaie și ieși pe ușă. La ora aceea îi puteai găsi pe cei mai oropsiți dintre oamenii muncii. Dacă n-ai văzut pe cineva care se uită bine în jur înainte de a se așeza pe unul dintre zecile de scaune libere, ai toate șansele să zărești un astfel de om dacă te pui la drum în creierii nopții. Această sfială nu vine din teamă, ci mai degrabă din bun simț. Închipuiește-ți o sală plină cu scaune goale. Dacă există un om care e în stare să întrebe dacă e cumva vreunul dintre ele rezervat, mai precis cel pe care urmează să se așeze, acela e un om care nu numai că se gândește la aproapele lui, dar ia în considerare dorințele și necesitățile sale. Martin fu surprins mai degrabă de mulțimea de oameni care se afla în drum spre lucru la acea oră a dimineții decât de specificul ei. Nu se aștepta să găsească o aglomerație la ora respectivă, nu și-ar fi imaginat că e o bătălie atât de mare chiar și pe locurile cel mai puțin călduțe din societate. Ar fi tins să creadă că toți se bat pe ora aceea târzie la care se trezesc cei care au obective care nu țin cont de viața altora. Mergea țanțoș ca de obicei, însă ploaia îi intra în ochi. Înclină capul într-o mișcare demnă de o schimbare care trebuia musai făcută. Brusc ochii i se ațintiră spre asfalt, iar ceea ce văzu îi schimbă definitiv modul în care privea lumea. Familii întregi de melci spoite pe asfalt, care mai de care mai mic, fără cochilie și fără apărare în fața pașilor grăbiți. Se aplecă încet spre asfalt, apoi se trase brusc la loc. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Râme spintecate, gândaci striviți, trotuarul arăta ca un câmp de luptă. Ploaia se oprise, dar umezeala continua să scoată melci și râme de prin tufișuri. Ieșeau de după borduri ca niște copii care dău navală pe poarta școlii după ultimul sunet al clopoțelului; viteza nu era aceeași, dar bucuria da. Se aplecă din nou lângă o râmă care se zbătea din jumătatea nezdrobită. Lângă ea, o alta zăcea nemișcată, deși era mult mai puțin sfârtecată. O luă pe cea încremenită în palmă, se gândi că poate în pământ ar sta mai bine, indiferent dacă își va mai reveni vreodată sau nu. Lui Martin i se tăiaseră picioarele. Pentru prima dată simțea suferința altei ființe care nu îi semăna la trup. Păși cu grijă, să nu cumva să strivească mulțimea de vietăți din jur. Zări un loc cu pământ mai afânat și se porni într-acolo. Firicelul roșu din mâna lui se clinti ușor, îl simți ca o bătaie firavă de inimă. Scârmă pământul ușor cu degetul și așeză râma în micul șanț pe care îl făcuse. O întinse cu grijă și se bucură că nu săpase mai adânc, ar fi fost trist să o rănească pe alta care stătea liniștită, învelită cu plapuma dătătoare de viață pentru a o salva pe ea. De cum se văzu pe pământ, râma se învioră. Martin o privi câteva clipe și apoi o acoperi cu stratul protector care îi venea ca un pansament. Se întoarse pe trotuar cu gândul să-i ferească pe toți din calea pașilor grăbiți. Micii limacși i se lipeau de vârfurile degetelor, putea lua câte șapte-opt deodată. Găsi un băț subțire și cu el pescuia râmele întinse pe asfalt. Se uita cu mare grijă în jur, erau și melci cu cochilii cât bobul de orez. Ce minunății îi era dat să vadă! Și totul pornise de la o plecare de cap. Orașul începuse deja să se trezească. Zgomotul mașinilor se auzea din ce în ce mai tare, iar trotuarul se umplea de forfota oamenilor care se îndreptau grăbiți spre serviciu. Martin se tot așeza în fața câte unui pâlc de melci și râme, pentru ca oamenii să îl ocolească și astfel să protejeze ființele până când ajungea să le ia din drum. Numărul răniților și decedaților crescuse considerabil de când strada se populase, iar Martin nu mai făcea față situației; nu știa dacă să-i ia din drum mai întâi pe cei răniți sau pe cei nevătămați, începuse deja să cântărească șansele unora sau altora de supraviețuire. Știa prea bine că și dacă s-ar fi lungit pe trotuar în fața lor, tot n-ar fi salvat decât o mică parte din acele viețuitoare, că doar nu-i putea face atenți pe toți care treceau. Pentru o clipă avu un impuls puternic care-l împingea să meargă dinaintea fiecărui om și să-i spună: ”Te implor, ai grijă pe unde calci. Măcar uneori.”. Făcu un pas în față, dar se opri. Orice-ar fi făcut de acum înainte, nu mai putea trece mai departe indiferent. Începu din nou să picure. Valuri de melci și râme ieșeau de după gardul viu, ca într-un fel de urare de bun venit adresată ploii. Martin tresări, făcu un pas înainte cu gândul să-i oprească. Sub picior simți cum o mică pietricică se frânge. Ridică talpa, un pui de melc zăcea strivit de asfalt, și dacă nu s-ar fi aplecat, nici măcar nu l-ar fi observat, atât de mic era. Curând ochii i se umeziră. Se bucurase mai devreme că poate vedea ce minune e frumusețea, că a văzut de aproape trăsăturile fine ale ființelor din jurul lui, niciodată nu le privise atât de atent, iar acum ochii i se înecau în lacrimi. Își dădu seama că nici măcar nu izbutise să apere frumusețea, deci să participe la facerea ei era peste puterile lui. Căzu în genunchi și ridică mâinile spre cer, spunând: ”Doamne, ce mic sunt!”.
Curtea Internațională a Drepturilor omului condamnă comportamentele deviante ale celor care solicită un loc de muncă pentru a-și întreține familia, este inadmisibil ca un om care muncește deja să intre în contact cu asemenea informații care îi pot deregla starea de comuniune cu frișcă. Acel om are dreptul de a se gândi la planificarea vacanței și nu la câte înghețate vede un copil la alții până ajunge să mânânce și el una. Zilnic se săvârșesc josnicii grave, iar organizația noastră își propune multe prin programele sale. Vrem ca oamenii să nu se simtă egoiști atunci când preferă să-și facă rău lor înșiși decât bine altora. Nimeni nu e obligat să trăiască mult, de ce să nu-și aprindă omul o țigaretă din oră-n oră? Omul are dreptul de a nu alege să reducă dimensiunea viciului său. Nu, domnule, omul năpădit de vicii nu este slab, ci doar un dulap încăpător. Toți cetățenii sunt plini de drepturi. Dumneata ai dreptul să trăiești de pe o zi pe alta, dânsul are dreptul să aibă câte mașini poftește. Dumnealui poate să fie mulțumit cu ce i se oferă, în timp ce dânsul are tot dreptul să hotărască cum și cât anume i se cuvine dumnealui să primească. Să fim cinstiți, săracul are tot dreptul din lume să se culce de foame și uneori chiar abuzează de el. De ce n-ar fi și bogatul liber să nu-i pese de lipsurile altora? Vedeți? toată lumea e mai plină de drepturi decât de necesități. Este o crimă să nu guști din paste în Italia, acolo pun și ou! Și e altceva, domnule, la ei cântă gâinile la mandolină și cocoșii clocesc idei. Plus că furculițele de-acolo au gust de căpșuni. Nu vă mirați, câțiva copii din România ar putea afla asta pe pielea lor, am înțeles că sunt câteva clinici medicale care chiar acceptă să-i trateze ca pe niște oameni, numai să achite integral costurile înainte de a începe tratamentul. Cineva spunea că cei din clasa muncitoare nu ar avea drepturi. Nu există așa ceva! Ei au dreptul penal și dreptul civil, amândouă parcă ar fi create special pentru ei, așa de bine li se potrivesc. De fapt și de drept, societatea modernă este orientată spre evoluție, așa am reușit să ne îndepărtăm atât de mult de responsabilități. Practic, singura datorie pe care o mai avem este la bancă. Și nu, nici măcar nu se află în cutia de valori sub formă de datorie morală. Dar oamenii pot să spună una și să facă alta, noi îi susținem, e dreptul lor, nu?
Sursă foto:
Bună ziua, noi cercetări au fost efectuate în cazul tânărului de perspectivă găsit fără suflare în locuința sa săptămâna trecută. Conform specialiștilor de la crimă organizată, morcovul găsit în mâna tânărului nu este un simbol al vreunui cult satanic, fapt confirmat și de Wikipedia. Mai mult decât atât, tânărul se pare că avea preocupări culturale, studia foarte mult lucrurile despre care se spune că sunt interesante și importante. Ciupel Trifoiu era un tânăr la locul lui, așa ne-a spus chiar și colegul lui de bancă din liceu. ”Îmi amintesc că-mi spunea des : am morcovul, dacă mă ascultă la chimie chiar dacă am două note?” , ne-a declarat tânărul, ajuns aproape adult, printre lacrimi. Ele puteau fi de crocodil, dar până nu-i va măsura cineva lacrimile, nu ne putem da seama dacă chiar așa erau. Mai există și problema vârstei, ce tip de crocodil era, matur sau pui, nu putem să lansăm opinii fără o bază reală, avem o responsabilitate față de cei care ne urmăresc zi de zi. În altă ordine de idei, vecinii nu au auzit nici un zgomot din apartamentul lui de când s-a mutat în bloc, cu excepția zilei când a primit niște ochelari virtuali care-l ajutau să-și închipuie că se bucură, atunci a scos un chiot de s-a auzit și la P3, unde, din câte se spune, la etajul unu stă un domn care a aflat în somn că în interiorul lui se află închisă o doamnă. Știrea nu a fost încă verificată, însă poliția și procuratura au intrat pe fir și sperăm ca în zilele următoare să aflăm și adevărul care ne interesează pe toți: cine e doamna aceea, de ce nu a țipat dinăuntrul individului când acesta se afla într-un loc public populat, dacă l-a văzut cineva pe respectivul încercând machiaj de sculptare, dacă nu îi este rușine de o doamnă când face baie dezbrăcat, dacă i-a oferit o floare de întâi martie, dacă a întrebat-o cum o cheamă înainte să se gândească dacă e cel mai bun lucru să se transforme în ea? Toate acestea și multe altele într-o ediție specială. Luăm un minut de publicitate și ne întoarcem la știrile care contează. A, era să uit, polițiștii au descoperit cauza morții lui Ciupel Trifoiu în istoricul accesărilor de pagini, se pare că tânărul căutase pe motoarele de căutare mai multe variante: îmi e foame? ce să mănânc, ce mănâncă un băiat de douăzeci și opt de ani, ce mănâncă un băiat de douăzeci și opt de ani din Ialomița, ce ar putea să mânânce un băiat de douăzeci și opt de ani din Ialomița? Cu ultimele puteri, după opt zile de căutări, băiatul a încercat o ultimă variantă: ce poate mânca Ciupel Trifoiu, bărbat de douăzeci și opt de ani, din Ialomița, strada Cunoașterii Online, bloc 22, scara Z, apartament 21, care a avut oreion la 4 ani. Internetul nu a generat nici un rezultat și tânărul a decedat în urma înfometării. Internetul este anchetat în stare de libertate, sub acuzația de omor din culpă. Părinții au suspectat că ceva este în neregulă fiindcă nu mai primiseră un ”îmi place” de la el de câteva zile. Îndurerați, aceștia i-au adresat internetului câteva cuvinte: ”Netule, îl cunoști de când era puștan, i-ai fost alături zi și noapte, tot ce știa, aflase de la tine, cum de nu l-ai ajutat și de data asta? Nu ai suflet dacă nu trimiți acest mesaj măcar unui prieten din listă”.
O lacrimă, atât a fost de-ajuns să cadă,
Și azi-ul de atunci a încolțit
Sub pleoapa unui viitor prea învechit
De ochii obosiți de-atâtea câte-au neglijat să vadă.
Un singur fir de viață mușcă din pustiu,
Iar rana lui respir-așa adânc c-adună norii,
Credeați că s-a pierdut în infinit suspinul florii?
Nici gând! iată-l smulgând suav seninul ploii,
O simplă picătură a născut tot ce e viu.
Eu știu că plânsul lui e ciripit pe ram,
Și nu e chip să-i oglindească frumusețea,
Pe el nu l-a putut vreodată doborî tristețea,
Venise din lumea la care noi visam
Când ne clădeam din fantezie tinerețea,
Când ne suiam pe clipă și porneam în zbor,
Desenând zarea din poveşti nemuritoare,
Dând universului, cu gândul, un ocol.
Ultima lui umbră şi-a-ndreptat faţa spre soare,
Şi s-a desprins fără să ceară amânare,
I-aţi retezat pământului, grădina cu flori a cerului,
Un braţ prins într-o veşnică îmbrăţişare.
Un singur fir de viață mușcă din pustiu,
Iar rana lui respir-așa adânc c-adună norii,
Credeați că s-a pierdut în infinit suspinul florii?
Nici gând! iată-l smulgând suav seninul ploii,
O simplă picătură a născut tot ce e viu.
Auzi, eu înot în franceză de la patru ani, am și-o diplomă pentru trei vise consecutive în spaniolă, fără subtitrare. Am primit la Stockholm premiul de excelență pentru cea mai îngrijită cocoașă și ies bine în poze și cu ochii închiși. Arăt ca o cârpă umedă de la aplecarea pe care o am pentru arte atât de subtile că doar eu le pot confirma existența. Am patru personalități diferite de mine, asta înseamnă că pot să stau la patru birouri diferite în același timp. Hai, nu te supăra, așa vorbesc eu, de parcă aș avea de ce să te-ameninț. Uite, dacă vrei îți povestesc cum am ajuns să citesc în stele după amiaza. Abia mă întorsesem în țară, fusesem în vacanță să absolv o facultate, puteam s-o și absolvesc, dar n-aveam schimbat. Îmi făcuse o rudă de-a mea dintr-o viață anterioară o invitație, cică să vin negreșit unde-a picat cireașa aia amară din pom de n-a observat-o nimeni. N-am apucat să o întreb care era locul cu pricina, am luat primul avion personal și am tulit-o, și-așa întârziasem la o petrecere și mă plictiseam teribil. Am ajuns în locul în care visam să ajung când aveam insomnii, cu un decalaj de câteva cupe de înghețată – dobitocii de la aeroport n-aveau covor bej așa că am fost nevoită să închiriez din mers un sătuc de prin apropiere. Nu-i problemă, am fost bine primită. Tu știai că și țăranii au dreptul să respire? Mi-am dat seama de asta din prima, țoți răsuflau în timp ce alergau din calea avionului de parcă era obligatoriu ca ei să trăiască. Mi s-a părut cam nepoliticos și autoritar, dar de, eu eram oaspetele, ce puteam să mai zic? Bine, aș fi putut să le scot ochii că le-am asfaltat ulița instant, dar sunt o persoană de onoare, de data asta au scăpat cu un avertisment, o nimica toată, o taxă de drum pentru fiecare picior în parte. Serios, nu le-am făcut și pentru mâini, mă gândesc că dacă se îmbată la birt merg în patru labe prin șanț, nu pe drum, și n-ar fi etic. A, ghici cine m-a sunat cât am dat puțin ocol ca să se asfalteze ulița. Aia cu care nu mai sunt prietenă bună. Nu, că nu voia să ne împăcăm, m-a anunțat că e musai să ajung zilele astea la tribunal că cică se pronunță sentința. E, cum nu știi?! Am dat-o în judecată fiindcă și-a făcut unghiile la fel ca mine. Nici nu vreau să aud asta, le-am spus și judecătorilor, nu-mi pasă cât de mult durează să demonstrez că eu mi-am tatuat prima bișoni cu pălărie siclam pe unghii, important e să se întâmple cât mai repede. Deja au trecut zece ani și mi se pare suficient. Le-am și zis, ce-mi tot spuneți mie că nu se mai pot amâna alte procese, ce, am eu vreun magazin de dovezi și l-am uitat închis, sau ce? În fine, niște încurcă lume, o tot țineau pe-a lor, cu nu știu ce cazuri de executări și oameni scoși în stradă până la pronunțare, că n-au unde să mai intre și alte procese, că trebuie și ei să se odihnească o dată la zece zile, că numai eu am sute de astfel de acțiuni în instanță, că mai sunt destui asemeni mie, că mai sunt și alte probleme în oraș și că dacă nu-s ale mele nu înseamnă că nu sunt importante. Hii, tre’ s-o tai, trec prin Viena să-mi ridic clătitele, că se răcesc, și-apoi fug la miting. Nu se mai poate, domnule, cu hoții ăștia, trebuie să-i oprim! Cu oameni ca mine dăm înainte, că nu m-am școlit degeaba pe-afară ca să aduc știu-cum-ul în țară. Jos guvernul, jos hoția!
Ești prost. Ți-o spun fiindcă-mi ești prieten. Altfel, cel mai probabil n-aș fi fost atât de josnic încât să le-o spun altora, așa că aș fi ținut-o pentru mine. Te rog să închizi dulapul cu diplomele de premiant la fel de repede cum l-ai deschis, mi-e și jenă c-ai încercat să demonstrezi ceva cu lucruri care nu înseamnă nimic. Bine, te-nțeleg, ești prost de-a binelea și de-aceea ai făcut-o. Stai, nu trebuie să te superi! Pentru început va fi necesar sa te relaxezi, nu mai știe nimeni în afară de mine cât de prost ești de fapt. Ai putea totuși să apreciezi seriozitatea, toate astea ți le spun fără să mustăcesc, și sunt convins că așa voi fi până la capăt. În primul rând, cel mai prost ești pentru că acuzi nevinovați și în același timp te revolți împotriva singurului lucru împotriva căruia nu poți face absolut nimic. Nu, nu e vina țării în care te-ai născut pentru neajunsurile tale, fie că sunt de ordin mental sau material. Eu ți-am spus să te relaxezi, te sfătuiesc să te străduiești mai mult, nimeni nu e bucuros să afle că e inacceptabil de prost. Te înfurii pe mine că-ți spun toate astea lovindu-te cu vorba? În primul rând, mai am destule, sunt faptele tale și nu poți lupta cu vorbe împotriva lor, și-n al doilea rând, strămoșii efectiv te-ar pălmui.
Să zicem că l-aș putea aduce în fața ta pe unul dintre cei care și-au dat viața pentru pământul ăsta. El trăia alături de copii și soție, se zbătea pentru fiecare colț de pâine, la fel ca și tine. Într-o dimineață, câțiva inși în uniforme au venit și i-au spus că țara îl așteaptă să-și facă datoria, că dacă nu iese în întâmpinarea inamicului din tancuri, familia lui e foarte posibil să nu mai simtă aerul dulce al dimineților. Acuma, nu știu dacă tu te-ai fi gândit care e inamicul ăsta și de ce e supărat pe tine dinainte să te cunoască, dar cred că ai fi spus că ți-ai luxat piciorul la fotbal, dar că băieții cu care-ai jucat sunt teferi. Poate doar unul dintre ei are o mică întindere. În schimb, flăcăul ăsta despre care-ți povesteam avusese și el tată, bunic, oameni care au făcut același lucru fiindcă gloanțele din pereții caselor și obuzele din grădină nu erau din jocurile de pe calculator cu care ai crescut tu. Și plecă bietul flăcău, știind că cele mai multe întâmplări de pe front nu se puteau povesti, dacă nu era deja înfiorător faptul că în dimineața aceea era posbil să fi avut parte de ultimele îmbrățișări din viața lui. Ce-a văzut și trăit el pe front n-o să-ți spun, am stabilit deja că-ți sunt prieten și nu se cade să te dojenesc până la extrem doar pentru că e revoltător felul în care gândești și te comporți, ci doar îndeajuns de mult încât să și acționezi la un moment dat. Cert este că sub iarba deasă pe care tu întinzi grătarul e foarte posibil să-și fi lăsat ultimele suflări, odată cu ultimele picături de sânge, unii dintre strămoșii sau camarazii flăcăului, sau poate chiar el. Cu siguranță că flăcăul chiar și-a strâns în brațe copiii, soția și mama pentru ultima oară. Acuma, privește-l în ochi și spune-i, așa nonșalant cum îți e felul, că tu trăiești în Românica. Hai, spune-i! Spune-i că tu te-ai obișnuit să iei în derizoriu patria mamă și că uneori crezi că cei mai superficiali dintre străini au dreptate când spun că suntem vai de noi. Aceiași străini nu numai că n-au pus piciorul aici, dar sunt și urmașii celor care au venit să-ți ia pâinea de pe masă, ca mai apoi să pretindă că ești înapoiat și prost crescut. Stai liniștit, poți considera că, din punctul acesta de vedere, nimic nu s-a schimbat: înainte luau aurul din casele boierilor, acum ți-l iau din pământ. Singura diferență, la acest capitol, desigur, e că tu nu numai că nu te opui, nu doar că nici nu le dai peste mână, ci îi ajuți să-l încarce pe vaporul lor. În fine, nu despre asta e vorba, ideea e că cei care aruncă cu noroi în noi nici nu se sinchisesc să vină să-și ia prada, trimit ”câinii”, ei au tras de la distanță, n-au treabă. Aici ești la fel de comod ca exemplele tale de ”succes”. Mai mult decât atât, dacă veneau aici, noi i-am fi pus la masă, că-i luam de oaspeți, nu de tâlhari. Aveau și ei ocazia să vadă că suntem oameni așezați, la locul nostru. Bun, acum mai privește-l o dată pe flăcău în ochi și spune-i că ai fi fost în stare să te bucuri dacă statul ți-ar fi dat liber de ziua armatei. Da, da, spune-i și că nu te-ai fi dus vreodată la mormântul vreunuia dintre ei, nici măcar la al bunicilor tăi în ziua aia. Ai fi blestemat drumarii și viața pe nu știu care rută spre destinații de vacanță. Ba l-ai mai fi și plesnit pe ăl mic că nu-i tace gura, deși tu ți-ai făcut datoria de părinte modern și i-ai pus tableta-n ochi. Te rog să nu omiți să-i spui nici că în timpul călătoriei ai fi spus de câteva ori că în afară așa ceva nu se întâmplă, că de-aia suntem unde suntem. Dar te rog să nu-i pomenești nimic de faptul că ai fi vizitat doar cârciumile și în nici un caz vreun loc încărcat de istorie sau tradiție, că s-ar supăra teribil. Acum e vremea să-l lăsăm să se-ntoarcă la cele veșnice, să aibă pacea și liniștea pentru care a fost nevoit să-și dea sângele. Noi ne-om întoarce ușurel la ale noastre. Apropo, știai că Halep a zis că e obosită și nu mai participă la nu știu ce turneu? Serios, chiar dacă riscă să piardă nu știu ce poziție fruntașă într-un clasament pe care sper că-l fac niște foști sportivi. Ai văzut că știi? Gata, ți-ai făcut datoria de român, te-ai uitat la sport. Oricum, am impresia că timpul ăsta fuge de noi, ție nu ți se pare? Nu e vreme nici de gătit, așa-i? Regretabil e că cea mai mare producție a lumii o reprezintă la ora actuală deșeurile. De fiecare dată când mănânci mâncare ambalată sau preparate pe fugă îți bați joc de copacii care ți-au dat umbră. Ca să nu mai zic de aer, că poate-l confunzi cu aerele și zici că și-așa e prea mult. A, nu-i problemă, sună la pizza, e-n regulă, acum chiar n-avem vreme de gătit ciorbă, sunt multe de lămurit cu privire la comoditatea ta devreme ce nu se rezumă la a fi numai mentală și fizică. Îți dai seama că tu te duci cu mâinile-n buzunar la cumpărături? Îți imaginezi că tu primești o pungă pentru o amărâtă de legătură de morcovi? Nu ți-e puțin jenă să te duci la piață ca la restaurant, doar cu portofelul? Cât gunoi să mai înghită și pământul ăsta? Chiar nu-ți dai seama că prin felul în care te comporți demonstrezi și că nu știi să-ți iubești copiii? La ce bun că te zbați să-i școlești când ei au mizerie-n aer și-n cap? Dar de, acuma te-ai obișnuit să iei mașina și când duci gunoiul și gata. Să zicem că cu gunoiul te-ai mai împăca cumva, dar cu ploaia nu-i chip, așa-i? Unde sunt, domnule, vremurile alea în care atunci când ploua luai umbrela, nu mașina. Ce contează că ăla mic are tot ce și-ar dori în materie de jocuri și jucării dacă tu nu-i citești povești? Reține, ăsta e primul mod de a-i refuza dreptul la copilărie. Cum să nu-l poarte basmul pe aripile lui, arătându-i câte și mai câte, dându-i povețe și învățându-l că orice e posibil? Cum e posibil să-i interzici cele mai frumoase imagini din viața lui, cele pe care el singur și le coase în imaginație? Ăsta-i tărâmul unde se va refugia când va deschide ochii larg în fața lumii ăsteia nebune, de-aici își va lua puterea de a o lua de la capăt chiar și-atunci când credea că e pierdut. Ești imbecil. Nu e cel puțin absurd că mașinile stau în fața blocului și copiii se joacă la margine de stradă, în țarc? În fine. Trebuie să te felicit că ai rezistat până acum, mi-aș fi închipuit că o să argumentezi zgomotos, să zbieri pe ici, pe colo. Oricum, să știi că dacă te mai văd uitându-te la filme în metrou o să te-abonez la coșmaruripersonalizate.ro. Nu zic acuma să visezi cu ochii deschiși, dar nici să ofilești clipele cu efecte la fel de speciale ca zgomotul de bormașină. Capul e și el unul, nu-l poți bombarda toată ziua cu informații fără să apară și urmări. Dă-i cu știri, dă-i cu muzică, și la final de zi ai în cap orice în afară de idei personale. Fie și-așa, dar să nu te plângi apoi că dacă-ți dărâmă vântul crucea s-a zis cu însemnătatea ta pe planetă.
– Să știi că se găsesc lucruri interesante la tot pasul, ideea e să știi să alegi.
– Ia uite, avem și glas, și pe lângă asta și-un tupeu mai mare decât propriile iluzii. Păi cum cutezi, amice, să spui despre lucruri că-s interesante din moment ce eram la capitolul utilitatea existenței individului? Și-n plus, să alegi nu e o idee, e o acțiune!
– Eu am spus că ideea constă în știința, priceperea de a alege.
– Dacă n-ai fi început argumentul cu persoana ta, jur că te-aș fi lăsat să continui până în punctul în care ce spuneai făcea cu adevărat sens. Dar vreau să știu care e poziția ta cu privire la ce-am spus mai devreme.
– Ai vorbit despre multe, mi-ar fi aproape imposibil să le dezbat pe toate aici, acum.
– Da, desigur, de parcă ți-aș fi cerut asta, și de parcă totul se rezumă la timp și spațiu. Deci, e așa cum se vede din exterior sau nu?
– Să zicem că, în mare parte, da. Însă tonul tău pare al cuiva care mai mult a văzut decât a participat la cele întâmplate. Adică, pe scurt, e unul de observator. De pe tușă totul pare mai ușor…
– Să știi că oricine poate fi obraznic. Și să-ți mai intre ceva-n cap, faptul că tratezi chestiuni alarmante cu un calm aparent nu te face mai rațional, poate doar puțin mai nepăsător. Mai ales că, din postura asta de observator, am putut analiza discursul tău și n-a reieșit de nicăieri o soluție la problemele reale indicate anterior. Se pare că e mai interesant să folosești stăpânirea de sine pentru explicații și replici, ceea ce nu poate fi o atitudine de om pus pe fapte. Pe scurt, idiotule: în timp ce tu ești preocupat să-ți umpli timpul cu nimicuri, realitatea se schimbă cu o viteză care ne va lăsa pe toți în urmă. Te bucuri că tâmpenia asta de tehnologizare te-ajută să fii mai comod? Că nici ușile nu se mai deschid apăsând pe clanță, scutindu-ne de un incredibil efort? Ți se pare normal să aibă chiar și săpunul buton? Robotizarea nu înseamnă progres, ci distrugere. De ce nu e bine să facă o mașină într-o oră cât ar face o sută de oameni într-o lună? Fiindcă puterea de regenerare a naturii ține cont de un principiu fundamental al vieții: toate la timpul lor. Mi se pare mie sau natural și firesc nu sunt întâmplător sinonime? Nu, nu poți avea roșii iarna, e ca și cum te-ai aștepta să primești în iulie cadoul de Crăciun, sau ca mărul să fie copt înainte să uzi livada. Nu e în firea lucrurilor să vină vara când ai tu chef. Uite, acest ”eu pot” al omului imbecilizat de științificul amor propriu ne-a adus într-o situație inacceptabilă: nu este cel puțin ridicol faptul că laptele are termen de valabilitate șase luni iar farfuria e de unică folosință? Cum, laptele ține mai mult decât farfuria în care-l mănânc?
– Nu te obligă nimeni să-l cumperi.
– E-adevărat, dar însuși faptul că există o asemenea absurditate e absolut revoltător.
– Orice-ar fi, trebuie să recunoști că tehnologia înseamnă și eficiență, cel puțin în agricultură…
– Consideră că te-am plesnit. Cum să preferi să otrăvești pământul când sunt atâtea brațe care pun mai mult pariu decât osul la treabă? Orice ierbicid omoară plantele din afara culturii pe termen scurt, la prima ploaie, hop – iar buruiana. Care, dacă nu știai, în cea mai mare parte are uz medicinal. Păi cum să nu fie puternică o plantă care n-a putut fi înlăturată de milenii întregi? Și-n plus, ea e și hrană pentru alte animale, deci nu se justifică să-i declari război cu atâta înverșunare. Și în nici un caz unul chimic.
– Of, greu e și cu conservatorismul ăsta, păi ce facem, ne întoarcem în neolitic?
– Da, dacă acolo regăsim sensul, desigur. Oricum, replica asta s-a mai zis, vezi că gândești cu părerile altora și nu cu capul tău? Și nu e nimic conservator în ce spun, e vorba de bun simț. E inimaginabil cum într-o lume în care existența lui Dumnezeu e pusă sub semnul îndoielii pe criterii de rațiune se poate strânge atâta absurditate la orice pas.
– O fi cum spui tu, dar nu-i poți impune omului ce să creadă.
– Tocmai, o mare parte din atei dogmatizează ”libera lor cugetare” prin jigniri aduse celor care se simt bucăți mici dintr-un întreg. Practic, acei atei sunt mai mult absolutiști decât liber cugetători, căci nu-i dau voie celui de lângă ei să se exprime fără să-l desconsidere. Dar nu e cazul să avem o discuție amplă pe subiect. Pentru mine e clar că oamenii fără nici un Dumnezeu sunt predispuși din a face din ei înșiși unul. E aproape imposibil să fii și recunoscător și mândru în același timp.
– Totuși, nu poți să negi progresele umanității.
– Dar cine a zis că nu există oameni de toată isprava? Dar una e să creezi o formulă pentru apă și alta e să te comporți de parcă tu ai inventat-o. Spune drept, plătești pentru apă? Atunci să ți se arate brevetul! Susțin ideea că apa e neprețuită și că e bine să coste bani, dacă asta e singura metodă prin care se poate reduce risipa. Însă e inadmisibil să suferi de sete dacă nu ai cu ce s-o plătești. Una e să nu lași apa să curgă cât timp freci dinții și alta e să n-ai o cișmea în oraș. Nu poți interzice dreptul la viață, căci fără apă cum ai putea să trăiești? În fine, poate că se poate face o paralelă între oameni și buruieni, și ei sunt mai utili și mai valoroși decât par. Și ei ajung să se descurce cu bine într-un mediu ostil. La fel ca și ele în fața otrăvurilor, căci vieții nu i te poți opune.
– Păi, ori e bine să coste apa, ori nu?
– Ascultă, impertinentule, dacă ţi-e lene să ţii firul unei discuţii, n-o mai purta.
– Eu nu ţin neapărat să vorbesc, cel puţin nu cu tine.
– E şi normal, e mai uşor să te-ntorci la dialogurile călduţe despre nimicuri, acolo nu eşti nevoit să te simţi ca un nemernic (chiar şi pentru puţină vreme, până când vei reîncepe să te minţi cu obişnuitele justificări).
– Şi ce-aş putea eu să fac, cum aş putea eu să schimb lumea?
– Observi cum aduci în peisaj un scenariu imposibil când e vorba să faci tu ceva? Ţi-a zis cineva că toată responsabilitatea atârnă pe umerii tăi? În nici un caz, dar pe bucăţica ta poţi să-ţi faci treaba ireproşabil. Ai putea să începi prin a renunţa să mai fii comod – şi-n gândire, şi-n purtare. Comoditatea e un soi de egoism elaborat. Uite, exemplu concret: cât timp aştepţi să ajungă mâncarea gătită de alţii ai putea să ţi-o faci singur. Nu doar că ai face ecnonomii şi ai mânca mai bine, dar nu s-ar mai consuma inutil nici combustibil şi nici n-ai mai încuraja o întreagă industrie bazată pe lene. Din fericire lumea din jur e doar o reflexie a caracterului nostru, deci se poate schimba, îmbunătăţi.
– Nu cumva ai o fixaţie pe subiectul cu mâncarea?
– Aş zice să fii mai atent la ce poţi face mai bine decât la ceea ce ţi-e mai uşor să crezi. Mâncarea, domnule, asta-i prima grijă, că doar foamea ne poate arăta cât de oameni suntem. Da, în munca cu mâna, acolo stă rostul ei, ea însuflețește obiectele şi ne face să merităm recolta. Poate că şi de aceea oamenii înlocuiesc obiectele din jurul lor cu atâta lejeritate, în loc să le repare, pentru că cele mai multe dintre ele au fost făcute de maşinării. Ele n-au cum să pună suflet în ceea ce fac. Ele n-au suflet. Îmi pare rău dacă-ţi pare atât de greu să faci cu drag orice, dar chiar nu e. Ai putea din când în când să mergi alături de cei care se duc la muncă la cinci dimineaţa, te vei putea pune mai uşor în locul lor şi vei înţelege cum te poate înăspri viaţa grea. Mai treci pe la cizmar de-ţi repară ciubotele, înainte să le arunci, aşa vei învăţa că nimic nu e pierdut înainte de a încerca totul.
– Am să încerc…
– E tot ce-ţi cer. Şi-acum te las.
– A fost o-ntreagă goană de cuvinte. Trebuie să mărturisesc că pe parcurs am fost destul de neîncrezător în privinţa bunelor tale intenţii, nu mă gândeam că un apărător al bunei cuviinţe te poate apostrofa.
– Până nu-l scuturi puţin pe om, nu scapi de prejudecăţi. S-or ţine bine şi ideile fixe, dar se clatină uşor în faţa bunului simţ.
– Totuşi… Aş vrea să ştiu cine eşti.
– Aş fi putut fi dezamăgirea a tot ceea ce ţi-ai dorit să ajungi, dar deocamdată sunt doar gândul pe care ai refuzat destul să îl asculţi.
Sursă foto:
Domnule procuror, vă asigur că sunt stăpân pe mine, aprope că mă subjug, nu alta. De aproape opt ani, în fiecare dimineață îmi ordon să am obraz. Credeți-mă, îmi dau ascultare ce nu s-a văzut, de auzit nici nu mai vorbesc. Pe onoarea mea, chiar săptămâna trecută m-am pomenit, țineți-vă firea, nu cu un obraz, ci cu doi. Da, doi! Așa de sârguincios sunt. Pe unul l-am pus bine, la loc sigur, iar pe celălalt l-am dus la o expoziție de artă contemporană pentru nevăzători. Acuma, în privința acuzațiilor ce mi se aduc, țin să precizez că uneori, deși îmi sunt devotat și veșnic supus, se întâmplă, fără voia mea, firește, să înțeleg greșit poruncile. De pildă, aveam un văr care lucra ca animator la morgă, ținea niște spectacole de-ți tăia respirația de la început și până la sfârșit. El, fiind timid din naștere, nu sulfa o vorbă fără acordul meu. La un moment dat mi-am luat ca sarcină să-l dezgheț nițel, adică să curgă apele pe el mai cu folos. Păi ce credeți, eu am zis, eu am auzit. M-am înfățișat numaidecât în fața lui, l-am asigurat de bunele mele intenții, dar când să trec la fapte, în loc să-i încolțesc încrederea în sine, i-am ofilit unicul vlăstar de nădejde. Prin urmare, pesemne că un lucru asemănător s-a petrecut și în dimineața zilei de miercuri, anul curent, luna precedentă; altminteri nu pot pricepe cum de s-ar fi putut întâmpla o grozăvie ca aceea. Pot să și jur, deși eu nu-mi iau angajamente în pauza de masă, că mi se-ntâmplă neprevăzuturi tocmai când nu mă aștept să le mai văd.
– Domnilor, poate părea mult prea clar, dar distinsul nostru învinuit nu duce lipsă de nimic, ba chiar aduce lipsuri pe unde se duce. Așadar, cer să ca instanța să se pronunțe în lipsă.
– Peste putință, dânsul este aici, de față, domnule procuror.
– Onorată instanță, o fi dumnealui de față, dar vorbește de parcă și-a trimis spatele să ne zică vreo două. Cer să fie audiat și ultimul martor și apoi să faceți cunoscută hotărârea.
– Dar cum, așa pe loc?
– Păi cum altfel, faptele nu se săvârșesc la fel? Și-apoi domnia voastră știe la fel de bine ca oglinda dumnealui ce-i poate pielea. Haideți, domnule judecător, n-aveți ce cântări când la mijloc sunt purtări de nimic.
– Pronunțarea nu se poate face decât în prezența reclamantei, și mă rog de ce n-a binevoit să ni se alăture?
– După cum prea bine știți, a fost reținută cu treburi ce nu suportă amânare.
– Și ce fel de treburi ar fi acestea?
– Ei, ce treburi… unele de înaltă importanță.
– Asta-i bună, dar cum își permite să lipsească la procesul intentat chiar de dumneaei?
– Îi este imposibil să fie prezentă, domnule judecător.
– Și ce-o reține?
– V-am spus, chestiuni de înaltă importanță.
– Anume?
– Dacă insistați să intrăm în amănunte ca la noi acasă, aflați că dânsa se află pe umerii unora dintre noi.
– Domnule procuror, vino-ți în fire, aici nu-i spectacol umoristic, n-oi vrea să-mi spui că reclamanta intentează procese la care nu poate participa fiindcă schimbă becuri prin case cu tavan înalt.
– Nicidecum, domnule judecător, dumneavoastră ați deschis acest registru comic, eu sunt cât se poate de serios.
– Zău? Atunci ce răspuns e acesta? Sau lucrează la circ, că nu-i nici o rușine?
– Onorată instanță, permiteți-mi și mie, ca acuzat, să mai spun câteva vorbe.
– Desigur, domnule Ghiftucea, ai cuvântul.
– În primul rând, să stabilim din capul locului: situația îmi este neclară. Sau poate tuturor ne este la fel. Reclamanta mă cheamă în instanță însă nu ia parte la proces. Ba mai mult decât atât, nimeni nu a văzut-o încă la față și mă tem că ea nici nu există. Recunosc faptele care mi se impută, dar nu înțeleg cum poate avea loc un proces fără prezența unicului acuzator. Domnule procuror, dumneata pe cine reprezinți?
– În primul rând onoarea.
– Lasă, lasă… știi dumneata la ce mă refer.
– Eu nu reprezint decât justețea faptelor, domnule Ghiftucea.
– Iar faptele sunt determinate de împrejurări, iar în cazul de față chiar de unele care îmi sunt favorabile. Am martori că nu pot răspunde de faptele mele chiar și-atunci când cineva întreabă de ele. V-am mai spus, confund binele cu răul, uneori seamănă atât de mult că nu se pot deosebi.
– Ascultă musiu Ghiftucea, dumneata, ca și cei din sală, habar nu ai că toți am fost citați atât în calitate de părți vătămate, cât și de vătămători.
– Ce tot spui dumneata acolo, domnule procuror? Vasăzică dumneata erai reclamanta.
– Nicidecum, domnule judecător, reclamanta nu se poate afla în sală fiindcă se află peste tot, apasă pe umerii noștri până când pieptul pe care-l scoatem trufaș înainte se înmoaie și trupul ni se încovoaie pentru ca ochii să poată privi înăuntrul nostru, cu capul plecat, cum se cuvine. Aflați, onorați participanți, că singurul martor adevărat al acestui proces este bunul simț. Poftiți, faceți cunoștință cu el. Nici eu nu-l văzusem realmente până astăzi. Iar cea care ne acuză este propria noastră vină, ea ne-a adus laolaltă. Iată-ne îndreptând degetul spre Ghiftucea fiindcă în timpul acesta n-am avut demnitatea de a făuri exemplul pe care am dori să-l urmeze. Cum să ne urmeze el, Ghiftucea, când îi vorbim despre calea dreaptă în loc să-i arătăm ce bine se pășește pe ea? Cum să ne facem drum din vorbe, când nici măcar printre ele nu se poate face unul!? Așadar, înaintăm în gol, acolo se vede că ne-ndreptăm. De oriunde-am veni, pare să fim mult prea departe de-acolo. Undeva jos, căzuți, decăzuți. A tăcut și Ghiftucea, e mulțumit că nu-i nimeni mai breaz. Așa, tăceți cu toții! Hei, dar ce-i cu mutrele-astea triste, doar suntem de tot râsul.
Sursă foto:
Un cavaler călare răscolește cu obișnuita-i delicatețe dealurile albe, înălțate peste pământul ce se-nnegrise de necaz. E acel cavaler căruia îi vedem doar faptele, atât. Nu știm cum arată, vedem doar ce face – și cât de bine face! Suflul lui dă viață anotimpurilor și aripile-i îi învață să zboare și pe cei care nu le au. Uite, de pildă, o simplă adiere îți aduce oricând înălțimile în palme. Așa știe el să-ți dăruiască o mână de ajutor când ai căzut. Puzderia de fulgi îmi amintește că fiecare clipă e vrednică de frumusețe. Trebuia să fi aflat până acum că fiecare zi e sfântă, nu-i loc pentru murdărie nicicând. Și totuși… Dar să privim în sus, doar acolo ar putea să locuiască speranța. Iată, fulgii de nea par bucățele din cortina cu care e acoperită măreția vieții, îți dai seama ce trebuie să se afle dincolo de ea? Nu, n-ar avea rost să răspundem, de ce-am încerca să cuprindem infinitul cu brațele? Deși parcă m-aș vedea îmbrățișându-l. Așadar, rămâne stabilit, e totul cât se poate de clar, nemărginirea nu încape în capul nostru, are și el doar câțiva centimetri, ce Dumnezeu!? Da, sufletul e o frântură de veșnicie închisă în trup, firește că se va elibera părăsindu-l. Dar nu va pleca până ce nu va înfăptui pacea inimii cu mintea. M-am luat cu vorba și-am uitat să mă bucur. Of, s-a dus și clipa asta. Cred că trăim cu adevărat când admirăm. Ce ziceam? A, da, acum cavalerul prinse a se odihni puțin, un pic de răgaz nu strică. Însă ia seama la ce-ți spun, el nu stă pe loc când se odihnește – nu, nici pomeneală. Atunci când se liniștește e doar o prezență mai discretă. Cum o fi să poți alerga fără să lași urme, fără să calci totul în picioare? Parcă nici zborul nu poate fi atât de lin. Atunci când e jucăuș, lumea spune că viscolește, când el de fapt se poartă ca un copil, se joacă cu zăpada. Și ce picturi pe pânză de nea face, ai zice că s-a născut din toate culorile la un loc. În această nesfârșire de alb se află totul, căci viața nu poate fi decât curată. Tot ce există are o fărâmă de lumină drept sâmbure. Așadar, dă lampa nițel mai tare, lasă flacăra să crească peste întuneric și să-l învăluie, luminează-te. Firește că vocea dinlăuntrul meu mi se adresează și mie. Ar fi și caraghios, ba chiar nepoliticos să le vorbească tuturor numai mie nu. Mi-aș trage câteva palme, dar tot lovitura din partea vieții se simte cel mai adânc. De, trebuie să ne dojenească oleacă, altfel o luăm pe arătura pe care nici n-am arat-o noi, și nici n-am însămânțat-o cu destulă bună cuviință. Oare de-aia era pământul așa necăjit? Ehe, încă de multe altele are și temei să fie, deci ce să mai vorbim? Ia te uită, zăpada aproape că a acoperit de tot brăduții aruncați pe te miri unde. E o rușine să li se aducă asemenea necinstire, dar uneori nepăsarea e confundată cu obiceiul. Cred că ninsoarea e o răsplată pentru bună purtare, nu-i de mirare că prin unele locuri Crăciunul a fost mai uscat ca luna lui cuptor. Îmi cer iertare, copila mea, nici eu n-am fost vrednic de binecuvântarea zăpezii, de aceea te-ai jucat numai cu bulgării din povești Crăciunul acesta. E drept că unii au călătorit pe alte meleaguri ca să poată striga din mijlocul pârtiei, dar asta se poate numi înșelăciune. Și cum pot ei să se-arate în fața pădurii în timp ce-n casa lor zac zece ani de bună creștere, ramuri de înțelepciune încă vii, sufocate de un pustiu plin cu nimicuri, e numai treaba lor. Doamne, oare câți ani au trecut de când n-a mai fost zăpadă de Crăciun? Ce grozăvie și cu sărbătorile astea lumești, cam multă lumină artificială pentru niște oameni care n-au nimic de ascuns. Ciudat, la cumpăna dintre ani, oamenii se bucură pe același fundal sonor care aduce oroare în multe părți ale lumii. Las’ că aici e vorba de niște bubuituri colorate. Rușine să-ți fie dacă te prinde Ajunul cu arma-n mână, măcar atunci să fii demn de aerul pe care-l respiri. Chiar, războiul sărbătorește revelionul sau e cumva la datorie? Urât cuvânt, datorie, sună a compromis putrezit. Ptiu, ce iute fuge gândul ăsta, nici n-am băgat de seamă că prea bunul nostru cavaler cânta când la o ramură din vârf de brad, când la o streașină, ba chiar și la o brazdă de zăpadă. Ce dar minunat e să-ți fie trăirea cântec! Să fim mai respectuoși, să ținem minte că noi nu putem decât să murdărim zăpada.
Sunt nebun după tine – bine, și în fața ta, și în lateral, dar mai ales de-a dreptul. Aș fi nebun și dedesubtul tău, însă nu am primit aprobare pentru a săpa atât de adânc în inima-mi plină de tine. Te știu de când căutam să mă cunosc, totdeauna mi-ai fost alături. Uite, m-am așezat în gem de caise, în genunchi era prea convențional. De ce crezi că apari în toate poeziile mele? Niciodată n-am scris pe vreo foaie fără să te adaug și pe tine. Știi, nu știu ce m-aș face fără tine, probabil arheolog; aș dezgropa trecutul și l-aș reface bucățică cu bucățică doar ca să-ți semene leit. Iată, imaginea unei lumi perfecte! Am închiriat aleea asta ca să-mi pot exprima sentimentele în intimitate. Peste tot pe unde mă duc lumea mă-ntreabă de tine, cum să nu te prețuiesc mai mult decât viața însăși? M-am gândit bine, numai cu tine pot merge peste tot și tot timpul fără să mă plictisesc.
Și după ce-i spun toate astea voi porni curcubeul electric. Am repetat de patruzeci și patru de ori și acum o știu pe dinafară.
– Ce ziceți, domnule primar, am șanse să spună da?
– Cu toate că cererea în căsătorie e o certă declarație de dragoste, mă tem că este imposibil să te căsătorești cu numele dumitale.
– Ia te uită grozăvie!? Da’ cum vine asta? În lumea în care oricine poate pretinde dreptul de forma un cuplu și cu o verandă, dacă așa consideră că simte, dumneata îmi negi dreptul la fericire?
– Nici pe departe, domnule. Însă nu te poți căsători cu numele dumitale.
– De ce, dacă e tot ce-mi doresc?
– Pentru că ești deja căsătorit. Sfârșește pe cale amiabilă căsătoria încheiată acum opt ani și apoi te poți prezenta la mine.
– Asta e peste poate, nu mi-a călcat niciodată strâmb, ne-am înțeles nemaipomenit în toți acești ani.
– Și-atunci, de ce vrei să te recăsătorești, și mai cu seamă de ce cu propriul nume?
– Of, mă face să fiu convins că exist, să mă simt special.
– Bine-bine, dar dumneata ai un nume atât de comun.
– Nu asta e important, ci faptul că e al meu.
– Să zicem că aș putea încerca să te înțeleg, dar în privința căsătoriei nu pot face nimic până când nu vei deveni singur din punct de vedere civil. Trebuie să desfaci căsătoria încheiată cu doamna Mimi și asta e tot.
– Doamna? Dar nu e o femeie.
– E un bărbat? Dar cum a fost posibilă una ca asta?
– Nu, nici măcar. E vorba amorul propriu, așa-l alint eu: Mimi.
Putem privi oricând flacăra ca pe o nouă șansă dată unui chibrit care s-a stins înainte de vreme.
Sursă foto:
Era o coadă lungă la semafor de parcă se dădea nemurire la kilogram. Cele patru locuri goale din mașină aproape că stăteau cu spatele la șofer și nu invers. El nu vedea golul din jurul lui, căci mintea îi era plină de planuri; avea atâtea de făcut că n-avea vreme să le măsoare necesitatea. În oglinda retrovizoare observă luminile unei ambulanțe. Opri radioul, dar sirena tot nu se auzea – trase totuși mașina câțiva centimetri mai la dreapta. Culorile semaforului se tot schimbau și roțile mașinilor stăteau pe loc. Câte-un claxon zbiera din când în când la strada prea îngustă pentru graba omului modern. O doamnă între două vârste fu atenționată de către agentul de circulație că plasele din mâinile ei depășesc trotuarul de-un metru și că ar fi bine, pentru siguranța ei și a participanților la trafic, să le țină mai pe lângă corp. Luminile ambulanței se vedeau tot mai aproape. În timp ce-și calcula impozitul pe profit, șoferul îi făcu semn din faruri microbuzului din față. Microbuzul era ticsit de oameni, cu toate astea înăuntru domnea o liniște deplină. O bătrânică împărțea un loc cu un tânăr student, iar pe locul alăturat un copil de grădiniță își clipea dorul de mama sa chiar din brațele ei. Bătrânica scăpase de plasele cu săpun de casă și pătrunjel cu care venise la oraș odată cu ocolul oamenilor legii prin jurul pieței de legume și fructe. Dânșii, într-un moment de răgaz, chiar discutau despre cât de convenabile sunt în piață prețurile la cafea, țigări, detergenți și parfumuri, mai ales atunci când nu trebuie să plătești pentru ele. Șoferul microbuzului deschise geamul și aruncă o hârtie. Câțiva pietoni mișunau printre mașinile blocate, se strecurau pe lângă numere de înmatriculare ca deținuții cu gând de evadare pe lângă zidurile închisorii. Spațiul dintre botul unei mașini și spatele celeilalte nu măsura mai mult de două-trei picioare. Un domn care făcea greva foamei a fost evacuat dintr-o parcare cu taxare pentru a nu fi bun de plată. De cealaltă parte a clădirii guvernamentale, participanții la mitingul pentru libertatea de a alege se îndreptau către casă, fiecare pe unde își croia drum. Un stol de ciori traversa cerul ca o corabie ce plutește pe mare. Polițistul privi lungul șir de mașini și se întoarse în mașina de serviciu. Colegul său de echipaj nici nu a băgat de seamă că s-a întors și continuă să privească cu atenție niște lucruri fără importanță. Înainte de a se culca la adăpostul aburului din canal, nea Cinzeacă, cum îi spun cei care ies să-și plimbe câinii în parc, îi dădu unui agent de vânzări niște mărunțiș pentru automatul de cafea. Ecranul cu afișaj de lângă intersecție emitea semnale luminoase; cine-l privea putea afla cât de nefericit este dacă nu-și cumpără noua sonerie de telefon din piele de nevăstuică. De când văzuse girofarul, șoferului îi trecea prin cap o vagă amintire din vremurile când nimic nu era de unică folosință. Vântul purta în aer două frunze pentru care nu conta locul în care urmau să ajungă, ci faptul că vor fi acolo împreună. Străzile puternic luminate nu cer neapărat o echilibrare cu gânduri negre. Ce mai contează, nimeni nu stă să observe dacă o primesc sau nu. Multă grabă, și mai multe întârzieri, tone de promisiuni, și mai multe scopuri personale, așteptări infinite, idealuri inexistente. Astăzi, în jurul prânzului, la biroul Drepturilor Individului cererile au depășit numărul de locuitori ai orașului – însă nu s-a înregistrat nici măcar o singură depunere de respectare a lor. Multă neîncredere, puțină răbdare, multe dorințe, puțină disponibilitate, multe aspirații, puțin efort, multe afirmații, puțin adevăr. Deodată se auzi sirena salvării. Șoferul ieși din mașină și privi dinapoia ei – nu se zărea nimic cât vedea cu ochii. De unde venea salvarea asta, cum de părea atât de aproape și totuși nu se zărea nicăieri în jur? Nu se vedea venind din nici o parte. Șoferul microbuzului deschise radioul – în mai puțin de treizeci de secunde pasagerii au putut afla și că există un leac minune pentru moarte, și că își pot lua un împrumut fără buletin, doar cu rinichiul. Ar fi urmat să afle și noutăți despre trecut, însă șoferul a decis să schimbe postul. Păcat, ar fi avut ocazia să afle și că tratamentul pentru bolile incurabile costă cât n-ar putea strânge omul cinstit o viață-ntreagă, chiar dacă n-ar cheltui un sfanț. Niște sunete care n-aveau nimic melodios se strecurară afară din boxe. O voce de femeie înșira niște vorbe nedeslușibile, un fel de tânguială antrenantă. La un moment dat se puteau distinge câteva cuvinte: ”Trăiește prezentul, vino acum, mâine nu mai contează”. Șoferul căscă și închise radioul, iar nimeni din microbuz nu s-a opus. Pentru ei conta acel ”mâine”, chiar în privința lui își făceau griji, ba chiar pentru el îi întorceau spatele lui ”azi”. Acum e liniște. Unii dintre ei chiar priveau cu oarecare satisfacție decizia șoferului, căci în ziua de mâine locuiește speranța; și mai presus de toate, știau că acel mâine e singura moștenire veritabilă pe care o lasă copiilor, deci cum să nu lupte pentru el? Vântul sufla acum mai discret, putea fi un soi de respect pentru liniștea așternută în microbuz, dar pe bulevardul acesta nu mai era loc nici de interpretări. Rânduri de mașini ocupau ambele sensuri, iată că în capitalism se stă la coadă și pentru întârzierile zilnice. Dar pare-se că n-ar fi nimic straniu în asta, din moment ce un robot îți solicită să dovedești că ești om și tu faci întocmai. Ciudat, când sunt singuri, unii dintre oamenii de azi nu suportă să stea doar ei cu gândurile lor, în schimb, atunci când au companie, ele primează și par să conteze mai mult ca oricând sau ca ale orișicui. Așa se face că mulți dintre șoferii aflați singuri în mașină lăsau capul în jos și aflau tot ce mișcă. Și da, tot de jos, tot de pe loc, imobilizați în biroul mobil denumit adesea mașină. În mediul virtual se vorbește cam mult despre realitate. Iar de trăit…
„Ca fiinţă creativă şi distructivă, dacă omul ar avea deplina înţelegere a Adevărului Absolut, după un timp i-ar perturba perfecţiunea pentru a reinventa absolutul propriilor sale iluzii.
Resursele insatisfacţiilor omeneşti sunt nelimitate, iar noi i-am spus progres impactului insatisfacţiilor cu voinţa.
Ultima formă de ignoranţă în care mă simt dezvinovăţit este de a nu-i înţelege civilizaţiei evoluţia spre progres atâta vreme cât pătrunderea în tainele fenomenelor şi ale materiei este direct proporţională cu regresul fiinţei umane.”
Ion Ţugui – Sufletul între teroare şi sublim
Sursă foto:
Pune un zid între tine şi temeri, apoi fă bine şi spune-le să stea la locul lor. După aceea va trebui să mergi până la locul de unde ai luat zidul şi să construieşti altul în locul lui. Dacă tavanul nu a băgat de seamă că lipseşte, nu te baza că se poate ţine de glume, că poate cazi în plasa spontaneităţii cu puţin timp înaintea lui şi vă întâlniţi la mijloc; adică tu să te-nvecinezi cu podeaua şi tavanul să-ţi calce pe urme. E-adevărat că mâna care te mângăie pe creștet ar putea și să te ia la palme, dar nu degeaba e tavanul baza acoperișului. N-o să vină peste tine decât dacă-l vei chema vreodată atât de aproape. El o să ajungă-ntr-un suflet, neștiind că te va strivi cu înflăcărarea lui, căci nimeni nu i-a cerut o îmbrățișare. Și totuși el asta face de-a lungul întregii lui existențe, ocrotește cu brațele deschise. Nu-mi spune că n-ai văzut cum se întinde în jurul a tot ceea ce tu ai vrea să păstrezi cu drag. Nu e ciudat că nu i-ai mulțumit niciodată pentru că te face să simți că ai un loc al tău? Da, e vorba de unul fizic, dar în spatele peretelui care-ți împrejmuiește casa ești pur și simplu cum nimeni altcineva nu te poate vedea. Și n-am spus că ai fi fățarnic în lume, doar că aici nici o privire nu pătrunde, deci ești ferit de presupuneri și concluzii. Zidul are suflu, îți știe necazurile și bucuriile, dar, cel mai important, a fost martorul atâtor vise. Când vântul turbează în fața nedreptății, el te ține afară din calea lui, dar socoate că e bine să-l auzi dinăuntru cum vuiește, căci glasul lui e furie și jale; să iei aminte când e vânt năprasnic, atunci nu mai e vreme să cântărești adevăruri în cugete și maxime, e prea târziu pentru a se alege pleava de sămânță, atunci se cutremură pământul de nemernicie. În acele clipe el ține piept rafalelor și se înalță cu blândețe deasupra florii care a crescut la adăpostul marginii lui. A oprit el și gloanțe, nu l-au dărămat nici obuze. Însă pe vânt îl respectă, știe că suflarea lui e necesară și i se opune cu un soi de rușine timidă. Doar brațele lungi ale iederei se mișcă necontenit, legănându-se ca într-un fel de plecăciune. Ascultă, e cântecul zbuciumării firii – e prea gol pretutindeni. Și totuși iată-l, e ca o făptură de piatră prăvălită la pământ, ghemuită, acoperindu-și puii cu întregul corp. Acesta este zidul care a învățat de la stânci cum să domolească mânia, toate valurile spumegânde s-au măcinat izbindu-se de statornicia lor. Vedeau ele neclintirea stâncilor dinapoia lor? Da, desigur că știau că se vor frânge, dar furia strigă mereu ”înainte!”. Iedera mai are pe ici pe colo câte-o mică frunză rămasă, iar vântul nu i le-a smuls. Dacă te dai doi pași înapoi, vezi cum brațul cel mai lung se ridică până spre colțul de sus al zidului. Ea și-a pus mâna pe după umărul lui, e dansul ale cărui mișcări le poți vedea numai cu ochii închiși. Uneori e vals, alteori tango.
Sursă foto:
Jur că n-am nici un fel de amestec, habar n-am unde face următoarea vizită. Eu sunt om de onoare, fac promisiuni numai dacă nu e nevoie de ele. Să-ți spun sincer, nu obișnuiesc să fac confesiuni decât în interes de serviciu. Încă de mic mi-am descoperit chemarea, mi s-a întâmplat să aud voci tocmai când puneam la murat gogonate. Toate mă strigau în cor, pe numele mic, fiindcă pe cel mare i-l dădusem unui amic să mi-l țină și plecase cu el. Bine, el zicea că mi-e văr, dar eu nu l-am crezut până când nu m-am întâlnit cu el la cimitir – mă privea sobru dintr-o poză mai veche. Toată ziua s-a purtat destul de rece cu mine, așa că n-am mai vorbit cu el de-atunci, el cu mine nu mai zic. Pe vremea aia eram BR pentru Finlanda și Suedia, zi de zi le povesteam oamenilor cât de inventive sunt popoarele acestor două țări. Spre exemplu, finlandezii sunt primii din lume care au construit un sistem ce transformă o declarație într-un record mondial. Sistemul nu numai că este invizibil, dar a și fost testat de mai mulți oameni de știință care încă nu s-au născut, și care, conform aceleiași surse, au obținut progrese inimaginabile în domenii pe care nu oricine le poate stăpâni. În schimb, suedezii nu s-au lăsat mai prejos și au fost singurii care au reușit să numere corect până la infinit, din 3,2 în 3,2. Știrile au fost de un succes teribil, toți capsecii au suflat în foaia virtuală de zici că era goarnă, nu alta. Ce de mai ecou! Așa am fost proclamat Balivernator Senior de relații pudice și interfasonale. Mai multe ponoase am tras câtă vreme am fost Balivernator Regulat pentru Casa de Ajutor Echivoc. Adică am dus-o bine cât eram la biroul central, pe urmă am fost detașat fiindcă eram prea relaxat. În sfârșit, faceți cum credeți, le-am zis, că și eu cred ce fac, altfel n-aș spune ce n-a văzut realitatea nici în filme sf. Aș putea să-ți spun mai multe despre mine, dar în fine, asta-i altă poveste. Madam Răposelia trebuie să sosească din clipă-n clipă, eu zic să nu ții neapărat s-o cunoști personal. Mă uit la tine, te văd tânăr, nu cred că are în plan să-ți facă vreo vizită. De când sunt Balivernator de Plecația am rău de-adâncime. Ca să nu mai zic că vara, când e vremea de coasă, intru-n fibrilații. Dar ce pot face? cineva trebuie să-i curețe și ei imaginea, că prea intră de-o viață nepoftită în casele oamenilor. Du-te cu Dumnezeu, și te sfătuiesc ca pe viitor să nu mai fii curios în privința asta. Fii înțelept și ascultă un balivernator bătrân și obosit. Eu îți vreau binele, te rog să mă crezi… dacă nu, te conving.
Sursă foto:
În negura zilelor noastre de apus,
Cete de morți ce simțu-și azvârliră
Vin să ne-nvețe cum și-au dobândit dreptul la viață,
Cerându-i în genunchi mândriei milă.
Cum, n-ați văzut leșuri de existențe
Cum spurcă zorii cu priviri pizmașe?
Parcă din ciudă s-au născut pe-această lume,
Mârșave fapte vin din mințile lor lașe.
N-ar recunoaște-n ruptul capului
Că unicul lor merit e disprețul,
E singurul pe care-l câștigă drept,
Se-mbată cu veninul ocrotit la piept
Și cer urmașilor să le plătească prețul.
Ce hâd morman de inimi crude,
Ce crunt ospăț cu colți pe care-i ascute umbra,
Cum mușcă javrele petale de candoare!
Nu-i nimeni să le strângă-n laț putreziciunea,
Nu-i nimeni să le curme blasfemia?
N-a mai rămas nici o scânteie de ardoare,
Permitem ca din vorbe dulci, sfidând onoarea,
Să fete pe la colțuri infamia?
Unde-i stimabila purtare,
Vorba de duh ce cheamă plecăciunea,
Unde-s virtuțile ce plămădesc cu osteneli recunoștința,
Doar pentru desfătări sacrifică ființa
Ce-are mai scump din ce i-a presărat pe chip minunea?
De câte ori să-nchidem ochii în fața ororii,
Cu câtă josnicie să privim în lături,
De ce să trecem puntea cu rușinea
C-am ridicat în slăvi lucirile comorii?
Ne arde-n tâmplă licărirea-i falsă,
Ne bate pe obraz lumina,
E locul ei acolo sus, pe cer,
Dar noi am vrut-o-n fiecare casă.
Pe boltă e destulă pentru toți,
Ne are-n grijă și cu drag pe fiecare,
Dar noi ne-ascundem sub acoperiș,
Așteptând izbăviri din culmi de felinare.
Frumosul gând răsună-n golul dinlăuntrul nostru,
Copilăria ni-l păstrase pentru când vom crește mari,
Făcut-am imnuri din strigăte de disperare,
Năravului îi devenirăm tributari.
Adio inocență și magie,
V-am sugrumat suflarea din nesocotință,
V-am alungat prin suprimări neîncetate,
De-aceea să vă-ntoarceți nu e cu putință.
Cum de-a ajuns o lespede piatră de temelie,
Ce-acoperă de secole adevărata față,
De ce am cutezat să presărăm minciuni pe glie,
De ce ne-am coborât cu bună știință într-atât,
Încât în fața a ceea ce suntem azi
Ne’nduplecatul viitor rămâne mut?
Suntem groparii viselor ce încolțesc în suflet idealuri,
Rânjim rostogolind frânturile ultimei speranțe,
Se prăvălește morala în urale
La poalele grămezilor de nepăsare.
Nu ne-am născut ca să trăim întocmai până când
Din conștiință lacrima șiroi curgând
Să ne dezvăluie lucida cugetare cum că potul
E numai să te dăruiești deplin,
Să lași întruna de la tine, căci mereu ai totul?
Plânge văzduhul ofilite frumuseți
Zădărnicite-n chip meschin de euri deocheate,
S-a-ntunecat cu dezolare răsăritul,
Jignire i-au adus omagiile trucate.
Mișei mai suntem, fățarnici cu năframă,
În văi ar trebui să tune cuvântările tăioase,
Îndrugăm adevărul într-un aparteu,
În schimb, răsună un blestem pocit
Și sfarmă cântul pâlpâirilor duioase.
Ticăloșie infatuată, ia aminte,
Din cerul înstelat va coborî năprasnica furtună,
Cu străluciri te va orbi sublimul,
Așa, continuă să te-ndopi,
Căci el te va-neca, preaplinul.
Sursă foto:
laizvor.com 