Author: Mladin Slovanic
Suspans printre pereții adormiți
Stimată ureche,
Am înțeles de la un domn care se baza doar pe una cum că numai cei ca el cască gura la mine. Eu aș dori să știu cu ce drept surata dumitale îmi întoarce spatele. Nu e vina mea că sunt celebru pentru că am eșuat ca anonim. Îți adresez această scrisoare deschisă, chiar dacă va trebui s-o împăturesc pentru a ți-o trimite. Trebuie să mă ajuți s-o înduplec, ai putea să-i spui că sunt amuzant, sigur o să râdă. Ascultă-mă, doar pentru că am scris două cărți nu-i musai să știu să citesc – sau să am habar ce e-n ele. De unde a apărut atâta responsabilitate pe umerii mei nu pot să-mi explic. Ar fi și culmea să mi se ceară talent la ora asta, de parcă eu ți-aș fi cerut ție să treci pe la filarmonică mai des. Nu toate urechile au simț muzical, iaca nici eu nu trebuie să fi făcut ceva efectiv ca să-mi pot însuși merite. Ca să-l citez pe poetul meu preferat ar fi fost necesar să-mi fi plăcut vreunul? Fie vorba-ntre noi, mie nu-mi place nici să scriu și nici să citesc. În schimb, ador să dau autografe. Am auzit spunându-se că gloata se dă în vânt după lucruri fără substanță mai ceva ca pleava. Mie-mi convine că lumea crede ce aude, nu ce vede. Așa am ajuns să mă număr printre eroii moderni ai patriei arătând cu degetul spre alții. Aici, stimată ureche, sunt total acoperit, am strâns atâtea mâini murdare că și dacă le-aș pierde pe-ale mele tot aș avea cu ce să le arăt oamenilor ceea ce pot vedea și singuri. Mi-au rămas umbrele lor, sunt așa de negre că se văd și pe-ntuneric, au o beznă aparte. Auzi, ține tu mâinile astea două până mă scarpin cu ale mele în creștet, mi-e că iar le scap din vedere și mai apare vreo carte. Nu mă uita cu ce te-am rugat, am nevoie de sora ta, ca ceea ce contează să intre pe o ureche și să iasă pe cealaltă.
Al tău devotat șoptitor,
Maineșănseanu Hodină, agent de afânare.
Sursă foto:
Avarii pe drumul către succes
Sosiri, plecări și continuări
Trenul plecase de multă vreme, iar în urma lui lăsase toate așteptările. Toate clipele pline de fantezie au rămas în gară, căci drumul, călătoria, sentimentul, toate sunt deseori diferite decât așteptările. Ceea ce putea fi rămâne pe loc, ceea ce este merge înainte. Ce nebunie, să mergi necontenit înainte, ba chiar și grabnic, să nu privești în spate și totuși să te întorci în aceleași locuri, să bați aceeași cale privind numai înainte, ca și când izbăvirea ar veni din această fugă. Încotro ar fi calea cea bună, dacă noi ne-ntrebăm de unde venim și nu ”ceea ce putem să devenim”? Dar au plecat cu toatele, numai că ele se întorc la noi cu ceva nou de fiecare dată. În acest tren sunt numai locuri în picioare, se spune că asta ar fi poziția dreptății. Să stai pe scaun e opusul rugăciunii, și, pe undeva, e și normal, în loc să stai în genunchi, te așezi prea comod ca să-ți pese prea mult. Nici un inculpat nu-și recunoaște vina stând jos, el pledează din picioare. Iată, să stai pe scaun e prea josnic și pentru minciună, cum altfel ar putea să stea ele, dacă nu în picioare, ele, care-s sclipiri de adevăr? De bună seamă că pe această rută nu a existat niciodată controlul, aici e o ordine care vine de undeva mai presus de minte, așa că nimic nu poate fi interpretat sau însușit fără drept. Rugăciunea e pentru iertare și recunoștință, nu pentru dorință. Rugăciunea e oglinda-n care-ți vezi sufletul, și n-ai ce să ceri de vreme ce-l ai în față pe cel care știe să recunoască frumusețile mai bine decât oricine. Deși vagoanele-i sunt nenumărate și locomotiva pusă pe iuțeală, trenul aista nu face zgomot câtuși de puțin. Semnalul lui de alarmă se simte, nu se aude. E un tren mai special, nu întârzie și nu se oprește niciodată, toți pasagerii urcă și coboară din mers. Cu toate astea, nu e niciodată îmbulzează și nici nu există neînțelegeri. Geamurile sunt îndreptate spre apus, în viața fiecărui pasager e loc de atâtea începuturi. Bagajele sunt de fapt intensități. Compartimentele sunt spațioase, nimeni nu umblă cu jumătăți de măsură. Pe holuri nu zăbovește nimeni, nu există nerăbdare sau încurcături. În trenul vieții s-au suit clipele, străbat depărtări și apoi se întorc la noi cu și mai multă profunzime și înțelepciune. Cât despre celelalte trenuri… frunzele știu prea bine, de aceea au și rămas aici: ajungi acolo unde trebuie când îți cauți rostul pe lângă vatră, acolo s-a născut și el, odată cu tine.
Mulțumim domnului Florin Galan pentru fotografie.
Totul vine de sus
Asta spune râul când coboară la vale – și ploaia, și visul, și inspirația. Tot ce vine de sus ajunge la toată lumea. Tot ce vine de sus se dăruiește deplin, fie că e rază de soare sau sunet de aripi. Dacă putem admira ceea ce vedem înseamnă că suntem capabili să iubim ceea ce simțim. Simți apa, fără s-o atingi, fără s-o asculți? Ți-ai imaginat cum trăiește o piatră, ce-ar putea gândi ea? Ai urcat până-ntr-acolo unde norul stă față-n față cu răsăritul? Ce schimbi de replici ar putea fi între ei, înainte ca soarele să se arate întregului pământ? Ce bine că nu vom ști niciodată lucrurile astea! Putem visa la ele în fel și chip, ne putem închipui orice. Acest ”orice” e însăși libertatea pură. Firește că visul vine de sus, altfel aspirațiile lui n-ar putea fi atât de înalte. Acolo e lumea rugăminților care s-au ridicat peste puteri, acolo e patria celor ce se-mplinesc fără să fie mai întâi rostite.
Un mărăcine la margine de râu de-aș fi,
Și tot aș ști ce-nseamnă să-nflorești,
Un susur blând în mintea unui surd ce desena câmpii
Învie gândul și voința din farmec de povești.
Iubită apă, treci iute fără-n urmă să privești,
Se prăvălesc la vale năzuințe,
Prin simplul fapt că te iubesc, îmi dovedești că ești,
Așa-i șoptea din nemișcarea lui eternă,
Plină de patimi și fără de dorințe.
Un mal bătrân în care a săpat conștiința
Se pregătea de-o viață să rămână,
Căci îi pleca tot ce-i era mai drag odată cu ființa,
Și iată că din veșnicia de-ntâmplări
Tot clipa rămânea peste suspinul lui stăpână.
Academia de leșin cu stil
Bun venit, dragile mele! Așa de dragi îmi sunteți că-mi vine să mă trec în testamentul vostru cu mâna mea. Ne-am adunat aici fiindcă n-a fost nevoie să căutăm loc în altă parte. Sunt convinsă că sunteți nerăbdătoare să începeți cursurile academiei noastre și sper că veți înțelege cât de important e să ne lăsăm purtate de eleganță chiar și atunci când cădem de la etaj. Primul modul al activității noastre se intitulează ”Codul bunelor frapiere” și este un fel de introducere în lumea rafinamentului premium. Dar să nu credeți că nu ne-am gândit și la impactul social pe care îl putem avea; de aceea, 0,1 % din încasările efectuate prin intermediul porumbeilor călători zboară direct în contul Asociației pentru Reabilitarea Psihică a Femeilor ce nu își pot Permite Tatuaj Dentar. Programele noastre de într-ajutorare se desfășoară pe multiple niveluri și astfel se justifică taxa noastră mai variabilă decât dobânda sau vremea. Spre exemplu, o campanie umanitară are loc chiar în aceste clipe în Burkina Faso, unde sute de oameni participă la Conferința Internațională pentru Ridicarea Stimei de Sine Deasupra Capului. Dacă doriți, în pauza de masă, cea dintre felul patru și cinci, vom putea iniția o videoconferință cu profesorul Eulian Egolianu, aflat la fața locului, care ne va vorbi despre beneficiile gândirii pozitive în mijlocul unei familii flămânde. După cum probabil intuiți deja, cursul nostru este complex și atinge foarte multe aspecte, de la responsabilitate socială până la arta de a comanda ceai fără ochelari de soare pe nas.
Am inclus în programa noastră și discipline mai puțin cunoscute, dar deplin acreditate, cum ar fi: Compromiterea cu onoare, Schematica discursului tăcut, Introducere în Ieșintologie, Bazele Nepăsării și multe altele. Chiar zilele trecute îi povesteam unui zid cum am reușit să obțin atâtea premii în domeniul comunicării și relaționării. Așadar, aveți la dispoziție toate resursele pentru a finaliza cursul cu succes, avem și un psiholog renumit, dedicat oricând cerințelor voastre, odată a reușit să trateze un om răpit de prietenii lui în Irak; deși trauma era destul de adâncă, profesorul doctor Dilet Antte a reușit să scoată la suprafață echilibrul emoțional al pacientului cu ajutorul unui vechi amic, un grande senior vidanjor.
Acum vă invit să facem un tur al academiei, o mică plimbare prin sălile de curs. Aici avem un mic muzeu al Bunului simț, prost organizat, e drept, dar n-am avut decât unul și persoana care l-a uitat aici era cam împrăștiată, iar noi am vrut să recompunem cadrul natural în care s-a scris istoria lui. Vom păși în câteva momente în ceea ce noi numim Laboratorul de bronzat păreri, în spatele acestei tehnologii de ultimă generație – toți desecendenții ei au decedat la asamblare – se află un efort enorm depus pentru a le arăta celor mai optimiști dintre noi partea mai întunecată a paharului gol. În dreapta scărilor se află Aula Magda, consultantul nostru în materie de praf și implementare de făraș 360. În spatele ei sunt ușile care dau în sala mare, că în cea mică n-au tupeu fiindcă-i mai arțăgoasă și le-o taie din scurt, și știți cât de sensibile sunt ușile pe partea asta. Ar urma acum etajul superior, dar are un aer de privitor de sus și nu primește vizite.
Sursă foto:
Aniversare în pas de guvernare
Drama lui Pledoarian
M-am împrietenit cu văr’ meu de când eram mic. Bine, şi el era mic, dar un pic mai mare decât mine. Ne-am înţeles de minune din prima, mai ales că amândoi am învăţat să vorbim destul de târziu. Primele cuvinte le-am spus într-o seară, apoi ne-am trezit că vorbim în fiecare zi. Pe la cinci ani mi-a spus o mătușă că vorbește gura fără mine, eu i-am zis că e văr’ meu, dar ea o ținea una și bună. Îl rugasem și eu să se țină de cuvânt, dar el n-a putut să facă altceva decât se țină de al meu, că el n-avea. Chiar și-așa, văr’ meu mi-e prieten bun și în zilele noastre – că e marți sau poimâine, noi le ținem la comun, nici n-are sens să le-mpărțim că ies mai puține. Chiar alaltăieri mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare; i l-am dat pe loc, și, ce crezi, l-am mai văzut de-atunci? Cine știe pe unde mi-l spoiește cu neobrăzări? Nici nu v-am spus că-l cheamă Dinprincipiu, și nici că e instalator. Treaba e că nu vrea să priceapă că ulcioru’ nu merge de multe ori la apă, o să i se înfunde la un moment dat. E trist că nu știe meserie, și nici meseria nu-l știe pe el, ba chiar se jură că nu l-a văzut măcar în treacăt. Tragedia e că nu-i pot vorbi fățiș despre asta, e alergic la adevăr, a-ncercat un vecin să-i spună că douăzeci și două e oră de liniște și a fost groasă de tot: i-au ieșit șapte ghebe pe frunte și-o mânătarcă-n călcâiul stâng. A doua zi dimineață l-au găsit cu picurat de vânt – nu vă mirați, la câtă risipă se face, nu-și mai permite nici vântul să verse nimic. Da’ n-am încotro, nu pot să chem pe cineva care se pricepe, nu vreau să-mi supăr cel mai bun prieten. Totuși, nici vecinu’ de jos nu mai suportă să-i plouă din tavan. Degeaba i-am făcut cadou pelerină de ploaie cu căței, zice că oricum le miroase blana urât când se udă. Eu i-am spus că un om cu imaginație bogată are mai multe șanse să fie fericit în orice condiții, dar el pur și simplu se opune bunei conviețuiri, zice că n-are cum să-și închipuie că nu-i cade apă în creștet când se aranjează în oglindă. I-am făcut comadă de oglindă pentru hol, dar zice că-n baie se vede mai clar cărarea cea bună. De mutat, n-am cum să mă mut, reparația n-o pot face, că vine maestrul Dinprincipiu și vede c-a umblat altcineva la țevi, iar vecinul nu se lasă convins că nimeni nu-i perfect, nici măcar conducta de apă rece. Ce viață amară, ce om neînțelegător!
Sursă foto:
Înțelepciunea unui sentiment
Până când vă vor smulge într-o doară,
Cu degete ce nu cunosc pesemne mângâierea,
Veți crește ocrotind pacea care-ncolțește pe-un lăsat de seară,
Zdrobind cu plecăciuni stârnite-n pieptul unei adieri
Eul care-și ademenea cu preamăriri puterea.
Și ei au brațe, ca și voi; și-n ei roiește seva ca-ntr-o horă,
Și ei se minunează de întinderea albastră care ne veghează,
Și ei au învățat că plânsu-i semn că sufletul ne sângerează,
Însă de-ar fi privit blândețea ca pe-o soră
Mai mare decât tot ce își închipuie că le-aparține,
Ar dărui mai mult decât răsplata ce li se cuvine
Pentru că până la pieire cu sinele-au luptat
Ca frumusețea să le stea în fire.
Iertați-i că nu știu să vă iubească,
Nu le încremenește zâmbetul pe buză nici năprasnicul îngheț,
Cum ar putea să îndrăznească să vă prețuiască
De vreme ce-au rămas datori pe veci cu-n ideal măreț?
Cumpărături cu un coș de gunoi
Călătorie de-o clipă
Acolo sus nu se aude nimic despre dispreț,
nimeni nu știe de vreo laudă sau roluri,
căci nu există țintă, limită sau scop,
sau destinații desemnate de imbolduri.
Acolo se întinde simțul unui vis,
nici ploaia n-a-ndrăznit să strecoare-o picătură,
acolo dorul are profunzime de abis,
iar înțelesu-ți iese-n cale ca un vecin în bătătură;
nu-i loc de azi, de vremuri sau de vreme,
de cântec, gânduri sau de semne,
nu-i chip să cauți capătul vreunui fir de sens,
ori să măsori o clipă cu vârful unui puls imens.
Acolo s-a ivit un cor de trei suflări
ce-adună tot aproapele din depărtări,
acolo-s aripi ce poartă-n zboruri infinitul,
parcă la fel ca valul ce lucește-n soare,
tăceri care croit-au din bătăi de inimi începutul,
lumini care pictează veșnicia pe un colț de zare.
Calea carpetei
Ieri am fost în Guadalupe să dau un inverviu unui ziar care nu există, e noua modă, toate vedetele mari o fac, chiar dacă eu am fost prima. Acolo există o cultură a izoprenului nemaiîntâlnită, modul unic în care se derulează pe podea dezvăluie cele trei laturi ale ființei umane: față, verso și profil. Am reușit împreună cu surorile mele de meditație să încercăm marea cu degetul unei prietene care nu era cu noi. A fost un sentiment nemaipomenit, să ai o întindere nesfârșită de albastru la degetul mic, îți dai seama? Bine, era cel arătător, că pe cel mic l-a ținut strâns hoțomana. Seara am purtat tricouri purpurii ca să alungăm foamea din mijlocul familiilor de sărmani care ne cărau bagajele peste tot pe unde mergeam; ce să facem, trebuia să ne asigurăm că nu ne pierdem energia pozitivă, nu? Eu am avut o prietenă pe care a furat-o gândul pe o plajă și nu știu dacă am s-o pot revedea vreodată. Săraca, tocmai fusese premiată de Clubul Coloratorilor de Karmă (CCK) pentru merite deosebite: a trimis nu mai puțin de treizeci de valuri de optimism către doi bărbați care se înecau. Bineînțeles, reușita ei n-ar fi fost posibilă fără aportul salvamarilor prinși în hora armoniei pe mal. Tabăra de concentrare din Fiji chiar m-a făcut să înțeleg că dacă mergi înainte te îndepărtezi locul în care te aflai. Acolo am cunoscut oameni extraordinari, care pentru doar câteva mii de euro te fac să te simți un om mai ușor, ca și când ai pluti. Pentru ca armonia să se poată stabili, este necesar să-ți așezi gândurile în formă de dune turcești, corpul să se afle la patruzeci și nouă de grade latitudine vestică față de două tufe de măceșe și, poate cel mai important, înainte de toate, să faci kiteboarding numai după ce ai servit asana cu pâine din mazăre. Mă bucur enorm că am ales calea autocunoașterii prin izopren, acum mă pot saluta liniștită pe stradă, deja am devenit cea mai bună prietenă a mea. Și cred că am devenit sufletul meu pereche, serios! N-ai idee câte aveam în comun cu mine și nu știam. Mulțumesc izoprenului pentru tot!
PS: Pasiunile mele sunt topping-ul şi spălătoriile.
Sursă foto:
Frumusețea e veșnicie
Lumini puneau de strajă frumuseți în ziduri,
Culorile-nfloreau în țevi de pușcă,
Frânturi de infinit se oglindeau în cioburi,
Un laț își spânzurase scopul de o cușcă.
Venise dimineața-n straie albe,
Vântul purta pe aripi începuturi,
Din frunze găurite-și luau avântul fluturi,
Tulpini se ridicau din adâncimi ca picăturile din puțuri,
Visele răsăriseră-n vâltoarea clipei,
Timpul nu izbutise să le-ngroape.
O opinie cu greutate
Sufletul e rădăcina vieții
Să taci în fața sublimului și tragicului vieții, să trăiești deplin liniștea și vacarmul, speranța și deznădejdea, fără să-ți iei vreodată partea sau să cântărești dreptatea, să cunoști sensul vieții fără să-l fi căutat, să rămâi neclintit în fața sacrificiului suprem, să naști veșnicie prin însuși rostul tău, ce exemplu de măreție pământească poate fi mai curat de atât?
Mulțumim, sfinți copaci.
Mă ofer să te las baltă
S-a crăpat de ziuă
Adevărul nu pleacă nicăieri când închizi ochii, și nici visele nu încep să se țeasă din pricina asta. Lumina sufletească se zărește și pe întuneric, la fel cum, sub multe lămpi aprinse, zac în beznă atâtea capete considerate luminate. Dacă mintea ți-e mai deschisă decât brațele, atunci cuvintele mari îți sunt mai la îndemână decât faptele. Caută să îndrăgești lipsa, ea întregește ființa. Nu zăbreaua întemnițează libertatea, ci reducerea ei la o perspectivă individuală. Zarea nu ar putea să existe dintr-un singur punct de vedere, așa cum o singură potecă nu te poate duce peste tot. Eu nu știu cum e să fii tu, dar îți pot spune de ce, în mica mea așezare, e loc pentru oricine. Pentru că mica mea câmpie nu poate trăi fără întregul care o conține.
Cu totul și cu totul noi înșine
N-am văzut niciodată cum zboară visele, dar am simțit cum respiră un zâmbet. N-am auzit când a intrat pe ușă dorul, însă am ascultat povețele inimii pentru minte. Am recunoscut veșnicia în chipul zorilor de zi și am sperat că voi căpăta blândețea cu care se așterne roua. L-am transformat pe ”tu” în ”eu” și toate nepăsările au fugit din mine. Nici n-am apucat să le spun că n-o să le simt lipsa și nici că e prima lipsă care mă umple de bucurie. Privesc spre sublim și-mi dau seama că cei care plutesc n-au nevoie să știe asta, e de ajuns că o fac. Norii nu se-ntreabă cine sunt sau de unde vin, fiindcă se vede că sunt acolo unde trebuie și că se îndreaptă pe calea cea bună spre împlinirea rostului lor. Dar iată că sunt și stele care strălucesc numai în inima noastră. Au pornit spre nemărginirea văzduhului și nu se vor opri prea curând. Zburdă precum secundele conștiente că fac parte din eternitate, așa încât n-au vreme de pierdut. S-au desprins într-o clipă și au plecat pentru o veșnicie. Însă desprinderea lor nu înseamnă că s-au depărtat de semeni, ci doar că s-au apropiat de toate câte există.
Sursă foto:
Mulțumim tare mult doamnei Pană Gabriela pentru fotografie.
Marele pleosc-trosc-fâș-bum-poc
Gândăcelul verde
Prezentul are rădăcini în trecut
”Înțelepciunea vieții e simplă:
fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” Nicolae Iorga
Biografie:
Curată revenire
Şi ploaia nu-ncetează să cadă, arătându-ne cât de înălţătoare poate fi o coborâre. Iată că nu se opreşte, că prea au năpădit secăturile pământul. A venit sfânta ploaie, că ne-am cam neghiobit de când nu-ngenuchem în faţa fraţilor copaci.
Brave făpturi cu braţele mereu deschise,
cu pieptul scos spre-a preamări frumosul cel lăuntric,
cu creste falnice de-nţelepciuni necontrazise,
mereu vă vine vremea să sfidaţi amarul critic.
V-au pus beton la rădăcini,
dar ce să ştie-acei nechibzuiţi şăgalnici,
ei căutau aproapele doar prin vecini,
halal învăţături de oameni jalnici.
Lăsaţi-i dar în pace,
ei n-au habar că simţul bun crapă asfaltul neguros,
sunt nişte foşti copii pierduţi în sufletele lor opace,
n-au învăţat că zâmbetul senin se naşte sub un cer noros.
Sursă foto:
Natura iese în oraș
De ce nu e această plantă mai mică decât zidul de lângă ea? Pentru că nu e nevoie să se ridice deasupra lui ca să poată vedea dincolo de el. De ce nu sunt stânjenite aceste frunze de peretele din calea lor? Pentru că înălțimea lui nu le umbrește. Și totuși, cum de nu se simt aceste tulpini sufocate de strâmtoarea vetrei lor? Fiindcă au crescut lângă acest zid la fel de libere cum ar fi fost în mijlocul unei câmpii. Și se bucură mult că există, la fel brazii de la munte.
Răsăritul unei poezii albe
Scoate capul din nori doar ca să vezi cât de senin ți-e sufletul.
Privește, vântul pictează cu sâmburi de imaginație.
Lacrima ce sparge stânci
Păcat, sunt un aruncător de pietre – mai bine le-mbrățișam. Câte aș fi putut construi cu toate câte le-am azvâlit către voi! Aș vrea să le lansez pe apă, căci până să se scufunde, ar găsi câteva puncte comune cu ea, apoi i s-ar dărui complet. Mi-e dor să le trimit pe apă. Nu, pietrele nu cad în apă, ele coboară lin; ea le mângâie pe creștet, ele îi admiră sufletul pe măsură ce pătrund în adâncuri. Acolo, jos e inima ei, a plâns atâtea lacrimi încât s-a acoperit definitiv, dar bate la fel de tare ca-n prima clipă. Vibrațiile ei au săpat pământul și au făcut loc altor lacrimi. E minunat să suferi frumos. Nu știu dacă plânge la fel de mult și de bucurie, dar am simțit zâmbetul ei în tremurul mâinii ce strângea cu încrâncenare piatra în pumn. Atunci am înțeles că sudoarea e lacrima muncii, și nu se cuvine să nădușim din furie. Am vrut să las piatra jos, dar m-am mulțumit cu faptul că n-am aruncat-o. N-am mai ținut-o la fel de strâns, dar am luat-o cu mine în continuare. După câțiva pași pe mai multe poteci, m-am bucurat că o aveam în continuare în palmă, văzusem atâtea pietre ce puteau fi ridicate. Firește că întâlnisem destule și încleștarea sporise, însă am avut inspirația s-o port cu mine peste tot; nici n-am adunat alte pietre, nici pe ea n-am aruncat-o. Deseori am strâns-o tare de tot, iar julitura s-a transformat în rană. De fiecare dată când brațul se ridica, piatra se înfigea și mai strașnic în carne. Vântul ridica praful potecilor și îmi intra în palmă ca o suflare tămăduitoare și rece. Fără să ne aducă el norii de ploaie și fără să poarte semințele pe aripile sale, nu am fi fost nici măcar locuitorii unei planete sterpe. Da, vântul poartă viața pe aripi. Am mers înainte chiar dacă praful îmi încețoșa vederea. Creste de munți se iveau într-o nălucire ce putea trece lesne drept o priveliște cât se poate de reală. Cu cât mă apropiam de ele, crestele se micșorau și se depărtau, parcă fugeau din calea ochilor mei. În goana aceasta spre înălțimi închipuite, pașii mei striveau zeci de petale. Nu am știut până ce am auzit un plâns ca un cântec duios. Venea pe scoarța pământului, cățărându-se parcă pe aripile unui fluture. Nu-l puteam vedea, dar bătaia aripilor lui era atât de vie încât o simțeam în obraz. Puteam să învinuiesc praful din ochii mei pentru fapta mea nesăbuită, dar plânsul acela ca un sunet de harpă se ridica blând la urechile mele, plutind ca un parfum de flori proaspăt culese, și gândul a tăcut iar inima a vorbit. O lacrimă alunecă suav pe brațul meu, am deschis pumnul – piatra dispăruse, palma era curată. În sfârșit se rupsese din mine o bucată pe care o puteam dărui. Aflasem că sunt o fărâmă dintr-o mare stâncă, aruncasem cu bucați de sine spre cei asemeni mie. Ce neghiobie, uitasem de tot, fără să știu că rănile sufletului meu erau toate pietrele pe care le aruncasem.
Sursă foto:
11 Jun 2010 — Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland — Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis
laizvor.com 