”Înțelepciunea vieții e simplă:
fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte.” Nicolae Iorga
Biografie:
Author: Mladin Slovanic
Curată revenire
Şi ploaia nu-ncetează să cadă, arătându-ne cât de înălţătoare poate fi o coborâre. Iată că nu se opreşte, că prea au năpădit secăturile pământul. A venit sfânta ploaie, că ne-am cam neghiobit de când nu-ngenuchem în faţa fraţilor copaci.
Brave făpturi cu braţele mereu deschise,
cu pieptul scos spre-a preamări frumosul cel lăuntric,
cu creste falnice de-nţelepciuni necontrazise,
mereu vă vine vremea să sfidaţi amarul critic.
V-au pus beton la rădăcini,
dar ce să ştie-acei nechibzuiţi şăgalnici,
ei căutau aproapele doar prin vecini,
halal învăţături de oameni jalnici.
Lăsaţi-i dar în pace,
ei n-au habar că simţul bun crapă asfaltul neguros,
sunt nişte foşti copii pierduţi în sufletele lor opace,
n-au învăţat că zâmbetul senin se naşte sub un cer noros.
Sursă foto:
Natura iese în oraș
De ce nu e această plantă mai mică decât zidul de lângă ea? Pentru că nu e nevoie să se ridice deasupra lui ca să poată vedea dincolo de el. De ce nu sunt stânjenite aceste frunze de peretele din calea lor? Pentru că înălțimea lui nu le umbrește. Și totuși, cum de nu se simt aceste tulpini sufocate de strâmtoarea vetrei lor? Fiindcă au crescut lângă acest zid la fel de libere cum ar fi fost în mijlocul unei câmpii. Și se bucură mult că există, la fel brazii de la munte.
Răsăritul unei poezii albe
Scoate capul din nori doar ca să vezi cât de senin ți-e sufletul.
Privește, vântul pictează cu sâmburi de imaginație.
Lacrima ce sparge stânci
Păcat, sunt un aruncător de pietre – mai bine le-mbrățișam. Câte aș fi putut construi cu toate câte le-am azvâlit către voi! Aș vrea să le lansez pe apă, căci până să se scufunde, ar găsi câteva puncte comune cu ea, apoi i s-ar dărui complet. Mi-e dor să le trimit pe apă. Nu, pietrele nu cad în apă, ele coboară lin; ea le mângâie pe creștet, ele îi admiră sufletul pe măsură ce pătrund în adâncuri. Acolo, jos e inima ei, a plâns atâtea lacrimi încât s-a acoperit definitiv, dar bate la fel de tare ca-n prima clipă. Vibrațiile ei au săpat pământul și au făcut loc altor lacrimi. E minunat să suferi frumos. Nu știu dacă plânge la fel de mult și de bucurie, dar am simțit zâmbetul ei în tremurul mâinii ce strângea cu încrâncenare piatra în pumn. Atunci am înțeles că sudoarea e lacrima muncii, și nu se cuvine să nădușim din furie. Am vrut să las piatra jos, dar m-am mulțumit cu faptul că n-am aruncat-o. N-am mai ținut-o la fel de strâns, dar am luat-o cu mine în continuare. După câțiva pași pe mai multe poteci, m-am bucurat că o aveam în continuare în palmă, văzusem atâtea pietre ce puteau fi ridicate. Firește că întâlnisem destule și încleștarea sporise, însă am avut inspirația s-o port cu mine peste tot; nici n-am adunat alte pietre, nici pe ea n-am aruncat-o. Deseori am strâns-o tare de tot, iar julitura s-a transformat în rană. De fiecare dată când brațul se ridica, piatra se înfigea și mai strașnic în carne. Vântul ridica praful potecilor și îmi intra în palmă ca o suflare tămăduitoare și rece. Fără să ne aducă el norii de ploaie și fără să poarte semințele pe aripile sale, nu am fi fost nici măcar locuitorii unei planete sterpe. Da, vântul poartă viața pe aripi. Am mers înainte chiar dacă praful îmi încețoșa vederea. Creste de munți se iveau într-o nălucire ce putea trece lesne drept o priveliște cât se poate de reală. Cu cât mă apropiam de ele, crestele se micșorau și se depărtau, parcă fugeau din calea ochilor mei. În goana aceasta spre înălțimi închipuite, pașii mei striveau zeci de petale. Nu am știut până ce am auzit un plâns ca un cântec duios. Venea pe scoarța pământului, cățărându-se parcă pe aripile unui fluture. Nu-l puteam vedea, dar bătaia aripilor lui era atât de vie încât o simțeam în obraz. Puteam să învinuiesc praful din ochii mei pentru fapta mea nesăbuită, dar plânsul acela ca un sunet de harpă se ridica blând la urechile mele, plutind ca un parfum de flori proaspăt culese, și gândul a tăcut iar inima a vorbit. O lacrimă alunecă suav pe brațul meu, am deschis pumnul – piatra dispăruse, palma era curată. În sfârșit se rupsese din mine o bucată pe care o puteam dărui. Aflasem că sunt o fărâmă dintr-o mare stâncă, aruncasem cu bucați de sine spre cei asemeni mie. Ce neghiobie, uitasem de tot, fără să știu că rănile sufletului meu erau toate pietrele pe care le aruncasem.
Sursă foto:
11 Jun 2010 — Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland — Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis
Avertizare meteo
Regina zilelor petrecute împreună
Între asfalt și beton stătea un firicel de praf, nici unul nu putuse să-l dea la o parte. A venit acolo călare pe vânt, și cât cei doi erau ocupați să hotărască unde se sfârșește unul și unde începe celălalt, el i-a croit ei drumul pe care nu se puteau rătăci niciodată, chiar dacă aveau să meargă la nesfârșit pe el. A așteptat-o sperând și a cunoscut-o cu ochii închiși. Apoi, când a văzut cine i-a umplut îmbrățișarea de fericire, firicelul de praf a căzut pentru totdeauna la picioarele ei. Iar ea, regina nopților cu străluciri de stele, îi luminează zilele pe care el singur a ales să nu le mai vadă niciodată, pentru ca, în acea bună zi, s-o poată întâlni.
Sărut mâna pentru masă
Dumnezeului dătător de viață, cerului din care se plămădesc norii, pământului cel roditor și ploii înviorătoare, adierii mângâietoare, soarelui cel luminos, rouăi scânteietoare și brazdei ocrotitoare, plugului și murgului, brațelor ce-nsămânțează, rugilor ce-ngenunchează, calului și drumului, pietrelor, nisipului, roților ce-nvârt recolte, căruțelor de prin holde, ăstei zi din calendar și maestrului olar, ramului din inima scaunului, mesei cu patru picioare și pauzei de mâncare, orei care mi-a venit în dar, priceputului tâmplar, degetelor delicate ce pun dragostea-n bucate.
Mulțumesc tuturor!
Suflete moarte
”Trimiseră după doctor ca să-i lase sânge, dar își dădură seama că procurorul nu mai era decât un trup fără suflet. Așa că abia atunci află lumea, cu durere, că decedatul avusese chiar și suflet, deși – din modestie – el nu lăsase niciodată să se vadă acest lucru. Și totuși, faptul morții este în aceeași măsură de îngrozitor, atât pentru omul de rând, cât și pentru unul mare: cel care, până de curând, umblase, se mișcase, jucase whist, iscălise hârtii și fusese văzut atât de des printre slujbași, cu sprâncenele-i stufoase, și cu ochiul lui care clipea mereu, sta acum lungit pe masă și ochiul stâng nu-i mai clipea. Doar o sprânceană rămăsese ridicată, a întrebare. Dumnezeu știe ce întreba mortul: de ce a murit sau de ce mai trăise?
Este absolut nelogic! Este de necrezut! Nu-i cu putință ca niște slujbași să se sperie singuri, să scornească atâtea absurdități, să se îndepărteze de realitatea de care chiar și un copilaș și-ar da seama! Așa vor gândi mulți cititori, dojenindu-l pe autor pentru neverosimil, sau își vor spune că bieții slujbași au fost niște proști. Omul împarte cu dărnicie cuvântul ”prost” și e gata să-și cinstească aproapele de douăzeci de ori pe zi cu el. E de ajuns ca din zece părți una singură să fie proastă, pentru ca – în pofida celor nouă părți bune – tu să treci drept prost.”
Fragment din ”Suflete moarte”, opera lui Nikolai Vasilievici Gogol, dramaturg, romancier și scriitor rus.
Date despre autor:
O îmbrățișare cât tot universul
Prea puțin este mai mult decât suficient. Restul până la maximum e pură dăruire. El s-a născut din forța de a fi. Pe unde noi am văzut speranțe risipite, el a găsit o fereastră către infinit. Acolo unde noi poate că n-am fi rămas o clipă, el a ales să trăiască o viață. A știut el că ploaia va face pârâu din crăpături? Nu, dar a ales să-și împlinească rostul cu orice preț. Și iată că a fost răsplătit fiindcă și-a urmat simțirea: are un loc al lui în lumea tuturor.
Plaiul unde vântul cântă la fluier
Spicul știe cel mai bine că liniștea din câmp nu vine din lipsa zgomotului. Crescut printre atâția frați care țin capul sus, el n-are nevoie de urechi ca să asculte cântul păsărilor, căci îl simte. Amurgul și zorii zilei sunt rugăciuni pe care natura le înalță întru slăvirea frumuseții. Fiindcă înainte de creație, Dumnezeu este frumusețe. Aceste rugăciuni nu pot fi rugăminți, ele sunt fapte de recunoștință. Din câmp se vede limpede că picăturile de rouă sunt lacrimi de fericire. Diminețile vin întotdeauna cu vești bune. Odată, când norii cenușii se strânseseră peste împrejurimea locului, spicul a văzut că zbuciumul furtunii e o înlănțuire de simțăminte trăite cu ardoare. Cerul plângea deasupra câmpului și șanțurile din apropiere se umpluseră. După ce ploaia se liniști, apa curgea lin prin toate crăpăturile pământului ca un suspin ce îi vindeca rănile făcute de secetă. Era un semn că suferința e calea către curățenie. Dealurile care străjuiau câmpul îl avuseseră în grijă din moși-strămoși, și formau în jurul lui o horă în care se prinseseră pe vecie. Trecuseră destule zile de vară și spicul era aproape copt. Puține capete țanțoșe mai erau ridicate peste creștetul lanului, cele mai multe priveau sub aplecarea rodului spre pământul din care ieșiseră, ca într-o oglindă în care se reflecta sensul vieții; se întorseseră la origini cu un dar pentru strămoși – însăși împlinirea lor. Reușiseră să-și ducă la bun sfârșit destinul și acum închinau bucuria recoltei tatălui Pământ. Asemenea splendori fac pământul să se rotească pe loc de veselie, ca într-o piruetă atât de gingașă încât i se poate observa doar după briza unei subtilități parfumate. Două mâini aspre frâng spicul și grăunțele care astăzi sunt parte din recoltă se pregătesc să devină semințele unei noi încolțiri. Grâul s-a făcut bine de tot, gândi nea Gheorghe. Și nici n-avea cum să fie altfel, doar e un bob plin cu străluciri de soare, învelit în petale de rouă. Pâinea iese rotundă din țest nu doar ca să se poată aduna cât mai mulți în jurul ei, ci și pentru că e o roată a continuității unei tradiții hrănite cu frumuseți. Baloții de paie au făcut din căruța lui nea Gheorghe o adevărată caleașcă, înnobilând-o cu urmarea unui întreg anotimp de trudă. Țăranul, căruța, calul și câinele lui, iată averea câmpului care însuflețește plaiul nostru românesc cel binecuvântat.
Mulțumim din suflet domnului Jeno Major pentru fotografie.
Sursă foto:
Ca două picături
O dată și gata
Ascultă,
Tudor Mușatescu (n. 22 februarie 1903, Câmpulung-Muscel – d. 4 noiembrie 1970, Bucureşti) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român.
A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, “contaminat” de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.
Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, “Ghiocelul”, cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată “Ardealul”. A scris schițe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru.
La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.
Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile “Titanic-Vals”, “…escu” și melodrama “Visul unei nopți de iarnă”, au avut succes și în străinătate.
Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.
Opera:
Teatru
Focurile de pe comori (1923)
Panțarola (1928)
Sosesc deseară (1931)
Titanic-Vals (1932)
…escu (1933)
Visul unei nopți de iarnă (1937)
Țara fericirii (1946)
Al optulea păcat (1946)
Madona (1947)
Profesorul de franceză (1948)
Geamandura (1950)
Trenurile mele
Scenete umoristice
Titanic vals(1974)
Romane
Mica publicitate (1935)
Schițe umoristice
Nudul lui Gogu (1928)
Ale vieții valuri (1932)
Aforisme
Fiecare cu părerea lui (1970)
Versuri
Vitrinele toamnei (1926)
și cinci volume de Scrieri (1969) – postum 1978.
Surse biografice:
http://bit.ly/2aFCGCN (+ sursă foto)
Capitolul fără sfârşit
Plecase departe fără să ceară socoteală nimănui. Unde? Dacă ţi-aş spune, cu siguranţă n-ai recunoaşte locul. Nu, nu are un nume, dar cel mai probabil ai vizitat şi tu unul ca el, însă nu pe acesta. Tot ce îi ieşea în cale se compunea cu fiecare pas al lui. Norii sunt doar pe cer? Da de unde, uite câţiva în palma lui, abia s-au aşezat să-şi mai tragă sufletul, s-au tot alergat cu fluturii până când n-a mai existat nici o diferenţă între ei. Când s-a oprit o clipă, a văzut câmpia pe cer, se urcase acolo pe un puf de păpădie. Cerul e oglinda frumuseţilor de pe pământ. Se bucură să vadă un avion trecându-i pe sub bărbie, foşnetul hârtiei a fost de astă dată ca un suflu de surâs, ca bucuria unei răsuflări uşurate. De altfel primul lui zmeu fusese o foaie aşezată în vârful unei aţe. Dar acela nu era un zmeu, era un zbor peste vise. Ce privelişte trebuie să fi fost! Ai mai zâmbit de fericire? Atunci închipuieşte-ţi cât de intens a simţit el momentul încât n-a fost vreme să-l mai exprime. O simţire ca o furtună de năprasnică şi delicată ca aplecarea unei petale sub alunecarea unei picături de rouă. Să fi fost un zbor cu racheta într-o galaxie de planete? Nici gând. A fost ceva nemăsurabil: rostogoliri fără margini în baloane de săpun. Zarea nu se află între pământ şi cer, ea le conţine. Acolo merge gândul lui uneori chiar şi acum. Deşi plecase departe atunci, acum, când a trecut atâta timp, şi-a dat seama că nu a ajuns deloc unde trebuia. Nu, drumul n-a fost greşit; numai oprirea din mers. Se ridică şi porni din nou. După câţiva paşi un om îl sfătui să stea pe loc. Se urcase pe o piatră şi se purta de parcă ţinea înălţimile în mână. Omul se apropie de el, îi deschise palma şi-i spuse:
- Copile, fii serios, ăsta e un băţ.
- Omule, fii fericit, aceasta este o baghetă magică, răspunse copilul.
Sursă foto:
Urme de civilizaţie
Natura a lăsat o talpă verde peste oraşul gri.
O mică pădure cât un popas însemnat. O serenadă pentru cei mici care merg pe jos. O fântână arteziană cu şi despre apa din interiorul vieţii.
Aplauze la scenă închisă
Un elefant la polul nord
Oamenii sunt printre cele mai nemulţumite fiinţe de pe planetă. Când sunt mici, vor să fie mari şi invers. Li se pare ori că sunt prea graşi, ori prea slabi. Se gândesc dacă nu cumva li s-ar potrivi mai bine altceva decât ceea ce le vine mănuşă. Oamenii pun la îndoială dovezile şi se încred mai degrabă în aşteptările lor. Dacă trăiesc din plin, au impresia că ies prea mult din normalitate, dacă sunt cumpătaţi, se tem de posibile regrete viitoare. Oamenii sunt siguri pe ce le poate aduce ziua de mâine şi sunt sceptici cu privire la pertinenţa clipei de acum. Dacă acţionează pe loc, înseamnă că s-au pripit, dacă îşi cântăresc atent fiecare mişcare, pare că sunt lipsiţi de curaj. Unii îşi doresc să fie animale, alţii păsări; să fie ei înşişi li se pare prea puţin. N-am văzut vreun pinguin care să vrea să fie elefant, spre exemplu. Să fie oare pentru că nu am vorbit niciodată cu un pinguin sau că el a ales să fie în loc să-şi dorească?
Sursă foto:
Amarul ce se varsă peste dulcea linişte-a tăcerii
Corul către Deianira, care nu avea nici o veste de la soţul ei (Heracles) plecat departe de casă de mai mult de un an:
Ascultă: nu-ţi pierde tu dulcea nădejde,
Căci fiul lui Cronos, prea marele rege,
Mai marele lumii, el nu-i dăruit-a
Pe oameni cu-o viaţă lipsită de-amaruri;
Căci fieştecăruia scrisă-i odată
Răstriştea şi iar, altă dată, huzurul,
Aşa cum pe bolta cercească se-nturnă
Întruna şi stele Ursei cea mare.
Nimic nu-i statornic: nici noaptea-nstelată,
Nici soarta haină şi nici bogăţia.
S-abate din nou sărăcia… şi iarăşi…
Vremelnice-s toate pe lume… Regină,
Nu-ţi pierde nădejdea! Ascultă-mi povaţa,
Şi-n greaua răstrişte, în fiece clipă,
Aceste-adevăruri păstrează-le-n suflet,
Păstrează-ţi nădejdea! Căci cine vreodată
Văzut-a pe Zeus uitându-şi copiii?
Deianira:
Ţi s-o fi spus de ce mă zbucium eu atât;
De asta-ai venit – socot. O, fie-ţi dat
Nicicând să-nduri ce-ndură sufletu-mi! Căci azi
Tu încă n-o poţi şti; în tinereţe-aşa-i!
Căci tinereţea are raiul ei: nu-l bat
Furtunile, nici ploile, nici arşiţa;
Ea zburdă-n bucurii şi-şi toarce firu-aşa
Pân’ce fecioarei i s-a spus femeie. Ah!
Abia atunci, ştiind ce-s nopţile de griji
Şi frământări, va tremura şi pentru soţ,
Şi pentru-odraslele-i. Şi când îşi va vedea,
Ea însăşi, soarta ei, va înţelege-atunci
Tot chinul meu… Ce suferinţe-am îndurat!
Fragment cules din Trahinienele, opera lui Sofocle, poet grec născut în anul 496 î. Hr. El a pus bazele tragediei clasice greceşti împreună cu Eschil şi Euripide. Fragmentul a fost preluat dintr-o ediţie a bibliotecii pentru toţi, apărută în anul 1965 sub tiparul Combinatului Poligrafic “Casa Scânteii” – Bucureşti. Redactor: Ion Acsan, Tehnoredactor: Ion Tudor.
Sursă foto:
O lacrimă de veşnicie
Azi o clipire-a luat cu ea ce-i veşnic,
A răpit picături de rouă şi-mblânziri de fiare,
A luat speranţa-n chipul unui falnic sfeşnic
Şi dus-a fost, fulgerător ca o-ntâmplare.
Să fi dat socoteală zorilor? Nici gând,
Cutezătoare precum slova de pe rând,
Străpunge valuri de vremelnicii fără ecou,
Izbânda îi e vrednică şi neştiută,
O, tu, ovaţie tăcută,
Eşti darul demn de veritabilul erou.
Dar iat-o înălţându-se spre ceruri,
Din genele ce-au ridicat curate lacrimi înspre vârfuri,
În nori văzut-a ce se află mai presus de ţeluri,
Lumina-i arătă grădina florilor de simţuri.
Eternitatea se retrase într-o clipă,
Vru să cuprindă măreţia faptei fără pripă,
Stropind petalele cu picături de rouă,
Clipirea făcuse-o plecăciune pentru totdeauna…
Să dai tot ce-i mai bun din tine nu-i risipă.
Şi nu se va întoarce niciodată
La privirea neclintită care a născut-o,
Pe-atunci acei doi ochi puteau numai să vadă,
De admirat, ştia doar inima să bată.
Dar iată, de zarea-ntinsă fermecată,
Simţind că s-a mişcat ceva în ea deodată,
A lăsat pleoapele să tragă cortina,
Lăsând în urmă umbre de nemărginire,
Cu cea mai blândă înclinare,
Privirea a prins viaţă-ntr-o clipire.
Mulţumim doamnei Camelia Alexandru pentru fotografia plină de inspiraţie.
Sursă foto:
http://bit.ly/1Rtya9I
Mesteci uşor
Treacă-meargă
Simfonia liniştii
Mama noastră e un trunchi cu părul verde. Suntem legate de ea prin iubire şi nu vrem să ne desprindem din palmele ei delicate. Inima ei ne ţine în braţe, de aceea noi ne putem despărţi doar o singură dată şi definitiv. Viaţa noastră are sens numai împreună. Trupul ei e un portativ, iar vântul suflă de sus în jos cu luare aminte. Aşa se face că din liniştea dulcilor tăceri se înfiripă glasul unui clarinet. E vocea pe care o poţi vedea cum prinde culoare pe ram şi înfloreşte sufletele. E o şoaptă care curge pe câmpii şi cântă valsul compus de roua dimineţii. Zorii sunt orchestra care este în acelaşi timp şi inspiraţia lucrărilor. Graiul veşniciei e oglindit în culorile dimineţii. Ascultă simfonia liniştii sufleteşti, de acolo vine ritmul celei mai curate trăiri.
Mulţumim domnului Adrian Măcincă pentru fotografie.
Sursă foto:
Apa şi pământul, o pereche plină de viaţă
Pământul e un suflet ce înfloreşte de fiecare dată când e răscolit, la fel ca cel al omului. Brazda se întoarce cu faţa spre cer, căutând lumina pe care o vedea în subteran doar cu ochii închişi. Vrei să simţi cum bate inima pământului? Ia o bucată de ţărână umedă în mână, apa învie pământul ori de câte ori îl întâlneşte. El se usucă toată ziua de dorul ei, iar ea, în zori, trece în chip de rouă sau brumă ca să-l sărute de bună dimineaţa. Truda e mama tuturor petalelor, iar din sudoarea frunţii se hrănesc florile cele mai parfumate. Dacă plugul are viaţă, apăi întreg ogorul îşi trăieşte în deplinătate sensul. Copita şi cizma îşi primesc botezul pământesc la arat, în urma lor câmpul primeşte binecuvântarea cerului. Pământul e un cor de suflări, el se lucrează cu mâna şi se îngrijeşte cu blândeţe. Când strădania ţi se zăreşte în palme, atunci rodul se cântăreşte în vieţi şi nu în kilograme. Nutreşte respectul aproapelui tău, cu două sau mai multe picioare, şi căzniţi-vă laolaltă să încolţiţi dăruirea necontenită. Munciţi secundele până faceţi din ele sâmburi de nădejde. Iubirea înfloreşte din bunăvoinţă. Seamănă cu drag şi culege bucurie.
Să-nverzească iar păşunea,
Să se îmbuneze lumea,
Să-nsemnăm, dar fără nume,
E mai mult decât pot spune,
Vă salut, cu plecăciune.
Mulţumim pentru fotografii domnului Marius Petric şi lui nea Vasile.
Pereţii vorbesc
