Vântul foşnea pe sub frunze şoptind melodia unui discurs. Da, au şi cuvintele urechea lor muzicală. În ziua aceea dimineaţa deschise larg ochii către pământ, iar el, bucuros de revedere, se întinse la picioarele ei. Dimineaţa se trezeşte întotdeauna cu zâmbetul pe buze, aşa că e musai ca cei care întâlnesc zorii zilei să le dea bineţe. Dimineaţa se trăieşte. Aici, în pădure, nimic nu porneşte spre nicăieri de dimneaţă, aici toate respiră. Dimineaţa se ascultă clipele, ele sunt sunetele unei inimi care cântă. Gând-Bun şi Tac-Mult fuseră primii care făcură ochi, ceilalţi şapte spiriduşi veniră în urma lor după puţin timp. În fiecare zi croiau cu toţii un alt drum spre luminiş, dar de fiecare dată urmau aceeaşi regulă: calea să fie cât mai întortocheată şi cât mai anevoioasă. Cel mai voios dintre ei era de departe Zărvănel, el mergea în fruntea lor şi, pe unde se împiedica mai tare, pe-acolo îi chema pe toţi ceilalţi.
Curând ajunseră pe Insula Rotocoalelor, aşa au numit-o după ce s-au tot învârtit pe minunatele ei cărări. Înainte să treacă mai departe, fiecare împărtăşi cu ceilalţi trăirile sale de pe insulă. Mie cel mai mult mi-a plăcut la castel, începu Căciuliţă. Care castel? interveni ursuz Cască-Des. Cel din vârf, cum care? răspunse iute Căciuliţă. Ăla e turn toată ziua, se grăbi Cască-Des să-l contrazică. Casa spiriduşilor nu avea pereţi, doar umbre. Ea era o bucată de întuneric. Iată că şi întunericul poate lua o formă, însă numai în prezenţa luminii. Curând se depărtară de insulă, însă de astă dată Clopoţilă se puse dinaintea lor, înaintând cu mersul lui legănat. Poteca se îngusta şi se lărgea la fiecare pas, căci cântecul privighetorilor dezlănţuise freamătul fermecat al pământului.
Acest vals le era binecunoscut, dar în acea zi el semăna mai degrabă cu o furtună. Deodată se apropie de ei un păianjen grăbit. Fraţilor, începu el gâfâind, pădurea e în mare primejdie. O licoare nemaiîntâlnită izvorăşte de pe deal şi arde tot în calea ei, trebuie să ne adăpostim cu toţii, spuse păianjenul înspăimântat. O licoare? Ce fel de licoare? întrebă Căciuliţă. Una de culoare gri, se prăvăleşte peste tot, răspunse grăbit păianjenul. Betonul… spuse aproape şoptit şi cu mâhnire Gând-Bun.
Să mergem, trebuie să găsim poteca suspendată cât mai curând, se precipită Cască-Des. Ce-ţi veni, primejdia nu dispare dacă fugi de ea, trebuie să-i venim de hac cumva betonului, iar pentru asta e musai să dăm de izvorul lui, judecă Zărvănel cu voce tare. Vom opri prăpădul înainte să fie prea târziu. Hopahop, suie repede în vârf şi cheamă şoimii! Cască-Des şi Gând-Bun, mergeţi iute la Stânca Înţeleaptă şi aşteptaţi-ne acolo. Năpasta se abate asupra celui care e gata s-o accepte – aici e loc de puţină încăpăţânare. Nenorocirea nu e bine primită în pădurea noastră, dar asta o va simţi pe pielea ei.
Şi făcură întocmai. Cască-Des şi Gând-Bun au iuţit pasul spre Stânca Înţeleaptă, iar ceilalţi rămaseră o vreme neclintiţi. Şoimii sosiră numaidecât. Cum stăm? îi repezi Zărvănel. Nu pe moale, în orice caz, descrise rapid situaţia unul dintre şoimi. Betonul se întinde cu repeziciune, e musai să intervenim cât mai degrabă cu putinţă; haideţi, urcaţi, continuă el şi îşi întinse aripile ca pentru o îmbrăţişare după un dor prelung. Prea bine, să decolăm spre Stâncă, îi culegem pe ceilalţi de pe drum. Să mergem, hotărî Zărvănel.
Stânca Înţeleaptă statornicea în tihna-i obişnuită. Deşi se afla pe creste, aici vântul şuiera timid, strecurându-se delicat şi politicos printre ramurile brazilor. Fii bună şi sfătuieşte-ne drept, aşa cum faci cu orişicine care cunoaşte adâncimile recunoştinţei faţă de tot şi toate. Arată-ne calea cea fără de oprelişti şi îndoieli, căci clipele fug din faţa noastră şi cerul se îngustează sub privirile noastre pline de nădejde. Bucură-ne cu blândeţea poveţelor, pădurea noastră cea de toate zilele a cunoscut rătăcirea spiritului blajin pe tărâmuri unde şi strălucirea soarelui e gri, spuseră spiriduşii.
Trebuie să mergeţi la Poarta Sufletului, dar pentru asta e necesar să găsiţi un om demn şi dârz, în faţa căruia să se poată deschide. Luaţi această floare, aşezaţi-o pe un trotuar înspre răsărit; îl veţi alege pe cel care o va ridica din calea paşilor grăbiţi, spre a nu fi strivită de indiferenţă. Graba e semn de neputinţă şi supunere în faţa vremelniciei, cei de acolo mai curând fug de ei înşişi decât să năzuiască spre o destinaţie anume. Când îl veţi duce pe pământean la Poarta Sufletului, fiţi cu băgare de seamă, să nu cumva să scoată o vorbă, cuvintele tulbură inima curată şi o ademenesc spre prăpastia îndoielii. Dacă adâncimea sufletului său va scoate la suprafaţă un bob din frumuseţea care clădeşte visele, atunci el se va transforma într-o oglindă în care oamenii vor putea să-şi vadă faptele exact aşa cum sunt ele resimţite de celelalte fiinţe. Vor vedea cum arată durerea şi nu va mai fi nevoie să şi-o închipuie niciodată.
Spiriduşii nu mai stătură pe gânduri şi ajunseră numaidecât în oraş. Chipidric şi Uşchilă au pus floarea pe trotuar, întocmai cum îi povăţuise Stânca Înţeleaptă. După un ceas, Hopahop strigă către Zărvănel: totul pare să fie în zadar, nici urmă de izbăvitor. Era, ce-i drept, crunt: cea mai voioasă dintre lăcrămioare era strivită petală cu petală. Clopoţilă se îneca pur şi simplu în durere, florile lăcrămioarei îi erau surori mai mici şi fiecare pas care se îndrepta spre ele era ca o arcuire furioasă de bici peste o picătură nevinovată de rouă. S-a zis cu raiul liniştii depline, spiritul nu va mai avea unde se întoarce, pădurea va fi înghiţită de beton, suspină Hopahop. Chiar şi Zărvănel, cel mai cutezător dintre ei, privea deznădăjduit, înmărmurit de impasibilitatea cu care toţi cei care trecuseră până acum se uitau împrejur, dar fără nici o păsare de orice se află în apropiere. Era jalnic, nici măcar nu era vorba de dominare sau de o pretenţie de a i se cuveni cuiva ceva. Ce aproape, ha! dacă nu-i seamănă, nici măcar nu e vizibil. Asta a înţeles el din iubirea de semeni, prefăcându-se că uită că a semăna înseamnă mai întâi a pune sămânţa în pământ pentru a încolţi şi abia apoi a avea trăsături comune cu cineva. Doar dacă omul ar fi fost o plantă s-ar fi ivit ocazia ca lăcrămioara să fie măcar întrebată dacă se simte bine. Unii le urau de bine semenilor, dar ei înşişi habar n-aveau cine sunt, darămite cu cine se aseamănă. Strada era ca o recoltă de euri. Şi după ce că eul era singur, se mai credea şi superior.
Deodată, Gând-Bun zări o fată care îi dăruia alteia o câmpie de flori fără să rupă vreuna. Pur şi simplu îi spunea cu gingăşie: iată, floricele pe câmpii, să le admirăm copii, să le mirosim îndată, toţi cu inima curată. Nici n-a apucat să ducă fluierul la gură spre a o chema pe fată, că ea se şi repezi spre lăcrămioară, ridicând-o de tulpină cu graţie, înclinându-se în faţa ei. O strălucire puternică se ivi dinspre răsărit şi Poarta Sufletului se deschise fără ca fata sau spiriduşii să mai facă un pas. Strălucirea fu atât de puternică încât toţi oamenii de acolo se opriră în loc; pentru prima dată (de când se aflau spiriduşii aici) oamenii au fost opriţi din goana lor. Fata s-a transformat atunci într-o oglindă şi strălucirea s-a pogorât de la orizont pe totuar, în chip de căprioară. Totul era icredibil de splendid, căprioara a fost mângâiată de câţiva, a mâncat alune de pădure din mâna unora, a zburdat în voie, ca într-un dans pe care chiar şi o bordură l-ar fi găsit de-a dreptul emoţionant. Căprioara a zburdat apoi spre puii ei, care nu mai puteau de bucurie că o revăd. Când toţi oamenii au întins braţele ca pentru o horă de zile mari, o puşcă a răsunat în zare, cutremurându-i pe toţi cei prezenţi. Un glonţ ascuţit s-a năpustit asupra căprioarei şi nici urletele puilor ei nu l-au putut opri, împrăştiindu-i sângele de jur împrejur. Ochii puilor erau acum înroşiţi de sângele mamei lor. Vânătorul, un domn vizibil ghiftuit, i-a tăiat capul căprioarei şi l-a ridicat deasupra lui, iar rânjetele camarazilor săi luceau ca nişte bliţuri care orbeau firea vieţii pentru ceea ce considerau ei a fi un trofeu. Copiii de oameni nu se mai puteau distinge de puii căprioarei, plânsetele erau un cor ce acoperise totul, transformând strada într-o poiană în care fluturii se izbeau de pietre pentru a le alina durerea.
Odată ce oamenii văzură acestea, ruşinaţi, întoarseră toţi odată feţele cu o viteză aşa de mare încât oglinda se fărâmă în mii de bucăţele. Spiriduşii le adunară cu sfinţenie pe toate şi le aduseră în pădure; aici, betonul dispăruse complet. Pârâiaşul ce curgea alene în apropiere de casa lor a transformat cioburile oglinzii într-o rază de lumină. Această rază e cum nu se poate povesti de luminoasă şi de sublimă. De atunci, ea se iveşte în fiecare dimineaţă la fereastra spiriduşilor. E fereastra prin care se poate vedea tot ce e mai curat în oameni.
Mulţumim din suflet doamnei Camelia-Lucia Alexandru pentru tiltu, fotografii şi inspiraţie.
