În primul rând să nu te iei după zebră, habar n-are ce vorbeşte. Bine, nici n-are de unde să ştie, n-a purtat tocuri în viaţa ei. Bărbaţi pe tocuri am mai văzut, dar zebre nu. Dungile orizontale merg cu două picioare care-ţi permit o poziţie verticală a corpului. Dar asta nu-i nimic. Să ai două picioare, dungi orizontale şi să nu mergi de-a buşelea nu e totul. E musai să ştii dinainte care îţi este traseul după ce ieşi din casă, altfel rişti să dai în asimetrie. Adu-ţi aminte că de-a lungul trotuarelor sunt stâlpi de iluminat legaţi între ei de cabluri. Or fi ele orizontale, dar nu sunt perfect drepte. Acele curbe nu se pot asorta cu o ţinută dungată, poate doar cu o scăpată cu dungi. Aşadar, când vorbim de dungi ne referim la linii drepte, nu la ce are tigrul pe blană. Cea mai nouă tendinţă este blana de lemn, a fost primită aşa de bine de către iubitorii de modă că unii nici nu se mai pot dezlipi de ea. Revenind la dungile noastre, când vezi cercuri în jur, fugi. Altfel toată lumea va avea timp să observe că nu te potriveşti cu peisajul. Adică serios, dungi şi cercuri? Numai dacă se caută piese pentru x şi zero. Dacă ai riduri pe frunte, s-a terminat cu dungile pe haine. Deşi ar fi păcat pentru atâta lucru să te privezi de bunăstare „aspectuală”. Nu-i mare brânză să-ţi tragi un pic de frunte până la ceafă, o prinzi în ac de siguranţă şi gata. Desigur, dacă ai un chirurg estetician bun e şi mai bine. Cu câteva operaţii estetice scapi de riduri şi poţi să porţi câte dungi vrei. Asta dacă nu vrei să te asortezi impar. Cum, nu ştii cum se asortează impar? Simplu, numeri liniile din palmă (nu doar alea despre care-ţi vorbesc ghicitoarele), înmulţeşti cu câte vise cu salvamari ai avut în utlima săptămână şi apoi îţi arunci dungi pe bluză în stilul haos organizat în grabă strategic. Apoi trebuie doar să aşezi dungile cu distanţă impară între ici (denumirea ştiinţifică a unităţii de măsură ici-colo calculată în cm de bun gust, în funcţie de gradul de superficialitate). După ce-ai terminat cu dungile de pe bluză, vei începe să colorezi şireturile, alte dungi, altă distracţie. Ai mare grijă, ele trebuie colorate în aşa fel încât să pară albe din trei unghiuri şi mai groase decât sunt din alte cinci. După aprobarea semnată de un ghete-artist premium şi profesionist, vei fixa în talpa bocancului 2,1 rânduri de liţă din aur suflat în păcură calitatea întâia. Rândurile de liţă trebuie să pice perpendicular pe cât de paralel/ă ai fost cu matematica. Rândurile vor fi apreciate chiar şi de cei care nu le observă, acum se poartă moda nepopular: nimeni nu ştie că eşti celebru şi nici n-are cine să spună că nu eşti. Dar tu oricum eşti tare, mă întorc imediat cu facturica pentru compliment. Până atunci, dacă ai terminat de asortat dungile după modelul prezentat în această lecţie cu numărul cinci, fă bine şi citeşte câteva rânduri de profundă inspiraţie din cartea “N-are sens să fii idiot de unul singur”, scrisă de marele Tăcuţescu Minic. Şi-apoi te-ntrebi de ce nu pierde aer un balon ca domnul din faţa ta. Păi n-are pe unde, abia ce-a-nghiţit şi desertul doamnei de-alături.
Author: Mladin Slovanic
Când privim în jos cu optimism
Snail on pavement
Melcii au ieşit la plimbare. Vă rugăm, păşiţi cu băgare de seamă.
Cel mai frumos lac de acumulare a minunăţiilor la un loc
Ce crezi că ar face un brad cu două picioare? Eu cred că ar rămâne pe loc, rădăcinile lui îl fac să se simtă parte a pământului din care s-a înălţat. Să fie legat de el ar fi fost prea puţin. De ce ar vrea să plimbe prin alte locuri, când pentru el să crească drept înseamnă totul. Nicidecum, el nu stă niciodată, el creează de pe loc. De ce să vrea să vadă, când ştie? De ce să afle, când simte? De ce să treacă munţii? Locul lui e lângă ei. N-are nevoie să meargă, a ajuns departe făcând paşi în sus. Aici iarba schimbă peisajul în fiecare anotimp, stânca are toate veştile bune din lume, iar râul cântă pentru adâncurile fiinţelor. Nu-i de mirare că prin aceste locuri păsările ascultă mai mult decât ciripesc. Cum ploaia vine ca şi cum s-ar întoarce acasă, oamenii locului ies afară şi-o primesc ca după un dor prelung. Ei nu se feresc de ploaie. Nu culeg buchete de picături, dar inspiră adânc parfumul curat al ploii. Aici picăturile sculptează şi timpul modelează. Ce să facă bradul cu două picioare? Le răstoarnă din poziţia mersului şi face aripi din ele. Apoi le lasă la îndemâna oricui. El nici în zbor n-ar putea să-şi părăsească destinul.
Mulţumim domnului Nini Porojan pentru fotografie.
Sursă foto:
…să fim recunoscători
Poartă-te frumos cu omul pe care îl întâlneşti, el este copilul cuiva.
Sursă foto:
Nu vă ambalaţi, avem potolire vrac
Cum se numeşte cineva care gândeşte în afara cutiei doar când se întreabă ce e înăuntru?
Protest împotriva zilei de mâine
Vreau să fim liberi, să nu mai depindem de ziua de mâine! Vreau ca ziua de azi să se prelungească la nesfârşit! Am auzit că mâine va fi mai rău, şi nouă şi-aşa nu ne e bine. Aşa nu mai putem lăsa nimic pe mâine, tot ce promitem, facem azi, poate doar mai târziu, dacă tot e ziua lungă. Noaptea şi ziua vor rămâne neschimbate, numai că zorii vor aduce tot ziua de azi. Doar prognoza meteo va fi afectată, nu va mai putea fi comunicată pe mai multe zile. Săptămâna să aibă o singură zi, preferabil să fie sâmbătă. A , nu, ar fi crunt să muncim mereu sâmbăta. Hai să fie joi, mai la mijlocul săptămânii, ca să avem poftă de viaţă tot timpul. Da, dar aşa nu mai vine sfârşitul de săptămână niciodată. Da, săptămâna rămâne la fel, împărţită pe zile, iar zilele calculate în ore. Altfel ne trezim că parcă mai ieri era vară şi-acum n-avem geacă de iarnă. Dar dacă mâine nu va mai fi, nici ieri n-ar mai putea exista. Săracul ieri, mie chiar îmi plăcea de el, puteam să zic: „abia ieri am aflat, şi de ieri până azi nu era vreme să fac ceva în privinţa asta”. Da, lasă că nu mai lăsăm pe mâine, facem altă dată şi gata. Şi dacă azi e luni şi vrem să stabilim la ce oră ne vedem mâine, spunem simplu: rămâne să ne-ntâlnim marţi la ora cutare. Cum care marţi? Asta, desigur. Nu următoarea, asta de mâine, pardon, de următoarea zi, adică imediat după azi. Adică pe data de… în cât ne aflăm… plus încă o zi. Ce e aşa de greu? Totuşi nu pot să renunţ la ziua de ieri. Cum să nu mai pot spune, gata, a trecut, ieri a fost ieri, azi e azi. E lucru lămurit, fără mâine se poate, fără ieri în nici un caz. Dacă azi e şi mâine, vom putea trăi în sfârşit prezentul. Ah, o clipă, să nu precipităm! Mâine se va transforma oricum în azi. Da, însă abia mâine, în ziua următoare vreau să spun. Pentru mine e clar, mâine devine ziua următoare şi totul revine la normal, ba e chiar mai bine decât înainte. Jos mâine, sus azi!
Sicrie pe comandă
Cumpăr cioc-cioc-uri
Frumosul răzbate prin încleştarea oprimării
Cei care zăvorăsc bucuria sunt doar suferinzi închişi în refuzul de a îmbrăţişa zorii zilei. Întinde-le o mână!
N-am văzut nici un fluture să facă diferenţe. Când vrea parfum, soarbe din petale, dacă vrea să se odihnească, o sârmă ruginită e un popas plăcut.
Dacă poţi să vezi cioburile ca pe sculpturi naturale, rugina e doar un mod artistic al fierului de a-şi face simţită prezenţa.
Dacă am vedea limitele drept popasuri, libertatea ar fi la ordinea răsuflării.
Surse foto:
Dacă vrei să vezi marea, vino pe mal!
Respiraţia mării e fluxul şi refluxul. Viaţa ei e mai mult decât profunzime, tâlcuri din adâncuri, frământări de suprafaţă şi perdele de magie pură. Dacă te grăbeşti, o găseşti nehotărâtă: ba încolo, ba încoace. De ai răbdare s-o pătrunzi, o să treci de admiraţie ca printr-o peşteră strălucitoare. O lumină albăstruie te va purta prin tainele paşilor care merg fără să calce. Bine ai venit în călătoria unde să pluteşti înseamnă să fii cu un pas mai aproape de înălţimi! După ce ai străbătut aerul fără să-l tai, ajungi într-un loc pe care nu-l poate descrie nici o hartă. Aici, dincolo de admiraţie, se aude un glas ca un suflu blând într-un fulg, care să-l mângâie fără să-l împingă afară din palmă. Ai reuşit să-l asculţi? Cu atât mai bine, acum vei înţelege: marea se întoarce întotdeauna la mal, iar el o aşteaptă din totdeauna.
O margine de drum în mijlocul atenţiei
Liniştea poate fi deplină şi în plin vacarm. Ea nu provine din lipsa sunetului, ci din echilibru, din iubire. Numai deschiderea sufletului poate înfăptui unirea cu universul. E nevoie să deschizi uşa unei încăperi imense pentru a putea primi înăuntru esenţa armoniei nemărginite.
Trei destine pe un fir de şanţ sau destul loc sub soare într-un semicerc de nouă centimetri. Şi noi, care nu ajungem la înălţimea copacilor nici fizic, cutezăm să declarăm cu neobrăzare: sunt prea mulţi oameni, prea mulţi fazani, prea multe vulpi, prea multe lăcuste, prea mulţi dihori. Nici o altă vieţuitoare de pe planetă nu ar putea-o considera pe alta dăunătoare, dimpotrivă, ea ştie că undeva o altă existenţă depinde de ea.
Să privim de sus perfecţiunea ne poate da încredere, dar e mai important să căpătăm curaj pentru a ne ridica faptele la nivelul ei.
Patru roţi, două picioare şi crengi pentru-mbrăţişare.
Oamenii merg înainte, copacii tot în sus.
Ce vezi când te uiţi la asta?
- O poză mai puţin reuşită, dar poţi trece asta cu vederea.
- Împodobirea casei de locuit cu viaţă.
- Aer condiţionat de o deschidere de geam şi un drept la viaţă respectat.
- Arta e un fenomen natural.
- Izolaţie termică de viţă nobilă.
Aşteptăm răspunsurile tale în căsuţa de comentarii sau pe adresa de corespondenţă pe care nu am creat-o încă fiindcă nu ştiam dacă e necesar.
Oameni cu adaos comercial 100%
Ei trăiesc ţinându-se de mână
Lumina dimineţii se arată la fel de frumoasă şi azi. Furn şi Ica au plecat ca de obicei împreună după grăunţe. După o lungă drumeţie, se aşezară la poalele unei ciuperci ca să pună ordine în cele ce aveau să le care înapoi în muşuroi. Furn duse mâna la tâmplă şi exclamă: pe toate sevele din lume, iată cum arată iubirea! Ica se dădu mai aproape. Podul conştiinţei, asta e mai degrabă, se avântă să constate ea cu entuziasm. Numai el ne poate lega unii de alţii prin libertatea alegerii. Aşa aflăm ce-nseamnă să alegi cu inima, continuă ea. Şi tot la inimă ajungi, interveni Furn bucuros, ca şi când i s-ar fi dat dreptate. Conştiinţa e un ecou al inimilor, e sufletul care vorbeşte în gând. De aceea despre inimă se vorbeşte la plural, ea e singura cu două bătăi într-una singură. Una pentru a trăi şi alta pentru a oferi tuturor dreptul la viaţă. Apoi Furn tăcu, s-a văzut prins în vraja vorbelor şi s-a oprit să admire. Doar adierea vântului mai suflă o vorbă. Cei doi au rămas muţi clipe întregi, priveau spre nemărginita înlănţuire de sensuri din faţa lor. Au ţinut să nu mai spună nimic, admirau. Au mers în linişte tot drumul spre casă, infinitul le întinsese o mână şi ei o tratau cu respect.
Să spunem drept, copacul n-are crengi. Cu umbra lui a-mbrăţişat pământul. El de o viaţă îşi ţine legământul. Şi ne păstrează roadele întregi.
Căutăm să aflăm sursa foto (să o felicităm şi să-i cerem voie s-o folosim cu specificaţiile de rigoare).
O fărâmă de adevăr
Pâinea lui Dumnezeu e frământată de mâinile soţiei tale, mama copiilor tăi.
Mângâierea focului e flacăra, doar zăbovirea provoacă arsuri.
Omul e ca pâinea: căldura căminului îl creşte mare, se coace în timp şi se poate dărui tuturor.
Sursă foto:
Bun simţ de multiplă folosinţă
Ne-am cam luat nasul la purtare. Păi de când sunt batistele de unică folosinţă? Obrazul curat cu chibzuială se ţine.
Sursă foto: http://bit.ly/1DniXnq
Dar prosoapele, cum să le folosim o dată după care gata, ne-am spălat pe mâini de existenţa lor?
Cerul subteran
Cum să nu poţi privi în zare de la înălţime? Cum poţi să ai aspiraţii înalte când adevărul îţi ţine capul plecat? O fi atârnând el greu, dar să nu uităm că orice cap se sprijină pe o coloană vertebrală. Iar caracterul o ţine dreaptă. De aceea despre unii cocoşaţi se poate spune că s-au lăsat ghemuiţi prea des, ori prea uşor. Oricum, una e să ai privirea în jos şi altceva înseamnă capul plecat. Ruşinea, deznădejdea, resemnarea, sunt esenţiale pentru a căuta echilibrul unei priviri îndreptate înainte. Sunt unii care privesc în jos fiindcă apreciază profunzimea pământului precum imensitatea cerului. Ei au observat misterul pămîntului, ar sta oare rădăcinile o viaţă întreagă vârâte în el dacă n-ar fi înăuntrul lui o lume care merită văzută? Acolo lumina se simte, nu se vede. Păcat de oamenii care ajung sub pământ fără suflare, au trăit cu impresia greşită că el e doar câmpul tuturor roadelor. De acolo porneşte viaţa fiinţelor care ne hrănesc pe toţi, oameni sau nu. Acolo vântul e suflarea celor care trăiesc în adâncuri. Cei de la suprafaţă uită de dansul norilor, noi în adâncuri abia aşteptăm să înceapă ziua chiar dacă nu vedem răsăritul. Noi simţim roua, oamenii dorm cu spatele la zorii zilei. Degeaba au oamenii ochii închişi când ajung în pământ, nu mai pot simţi lumina, nu pot fi parte din adierea vântului interior. Ce frumos se văd stele cu ochii închişi!
Plantează speranţă
Speranţa e mai presus de orice virtute. Dacă ceea ce te urneşte la drum e un entuziasm de nestăpânit, speranţa e singura care te ajută să continui când puterile te lasă. Când crezi că nu mai ai nici un motiv să continui, speranţa e acel pas înainte pe care-l fac toate momentele în care te-ai bucurat că trăieşti. Speranţa e imboldul pentru acţiune şi nicidecum lagărul aşteptării. Faptele tale pot fi mai mult decât un exemplu, ele pot fi o cale. Speranţa e un fel de sâmbure de credinţă, şi dacă ţi se pare puţin, aminteşte-ţi că într-un grăunte se află tot ce-i trebuie unui copac ca să deschidă pământul şi să se înalţe spre cer. De multe ori o vorbă bună încurajează mai mult decât un premiu pentru merite deosebite. E suficient ca cineva să observe de la depărtare un gest frumos pentru a-şi recăpăta încrederea în puterea clipei, în ziua de mâine, în oameni, în veşnicie. Crezi că o bomboană poate salva viaţa unui om? Eu am convingerea că da. Dăruieşte-i unui sărman acea bomboană, scoate-ţi brelocul de la chei şi dă-i-l unui copil. Figura lui luminată îţi va vorbi despre însemnătatea gestului. Se găsesc mulţi care să arunce lucruri folositoare, şi mai mulţi care să le culeagă de prin gunoaie, dar puţini ştiu diferenţa între a da şi a dărui. Speranţa e tot ce oferi cu dragă inimă. Iar cel ce o va primi îşi va hrăni multe momente de singurătate şi neputinţă cu frânturi din acea bucată de nădejde. Speranţa e unul dintre roadele iubirii. E adevărata moştenire pe care o poţi lăsa generaţiei următoare.
laizvor.com 