Cum să nu poţi privi în zare de la înălţime? Cum poţi să ai aspiraţii înalte când adevărul îţi ţine capul plecat? O fi atârnând el greu, dar să nu uităm că orice cap se sprijină pe o coloană vertebrală. Iar caracterul o ţine dreaptă. De aceea despre unii cocoşaţi se poate spune că s-au lăsat ghemuiţi prea des, ori prea uşor. Oricum, una e să ai privirea în jos şi altceva înseamnă capul plecat. Ruşinea, deznădejdea, resemnarea, sunt esenţiale pentru a căuta echilibrul unei priviri îndreptate înainte. Sunt unii care privesc în jos fiindcă apreciază profunzimea pământului precum imensitatea cerului. Ei au observat misterul pămîntului, ar sta oare rădăcinile o viaţă întreagă vârâte în el dacă n-ar fi înăuntrul lui o lume care merită văzută? Acolo lumina se simte, nu se vede. Păcat de oamenii care ajung sub pământ fără suflare, au trăit cu impresia greşită că el e doar câmpul tuturor roadelor. De acolo porneşte viaţa fiinţelor care ne hrănesc pe toţi, oameni sau nu. Acolo vântul e suflarea celor care trăiesc în adâncuri. Cei de la suprafaţă uită de dansul norilor, noi în adâncuri abia aşteptăm să înceapă ziua chiar dacă nu vedem răsăritul. Noi simţim roua, oamenii dorm cu spatele la zorii zilei.  Degeaba au oamenii ochii închişi când ajung în pământ, nu mai pot simţi lumina, nu pot fi parte din adierea vântului interior. Ce frumos se văd stele cu ochii închişi!