Prea puțin este mai mult decât suficient. Restul până la maximum e pură dăruire. El s-a născut din forța de a fi. Pe unde noi am văzut speranțe risipite, el a găsit o fereastră către infinit. Acolo unde noi poate că n-am fi rămas o clipă, el a ales să trăiască o viață. A știut el că ploaia va face pârâu din crăpături? Nu, dar a ales să-și împlinească rostul cu orice preț. Și iată că a fost răsplătit fiindcă și-a urmat simțirea: are un loc al lui în lumea tuturor.
Mama noastră e un trunchi cu părul verde. Suntem legate de ea prin iubire şi nu vrem să ne desprindem din palmele ei delicate. Inima ei ne ţine în braţe, de aceea noi ne putem despărţi doar o singură dată şi definitiv. Viaţa noastră are sens numai împreună. Trupul ei e un portativ, iar vântul suflă de sus în jos cu luare aminte. Aşa se face că din liniştea dulcilor tăceri se înfiripă glasul unui clarinet. E vocea pe care o poţi vedea cum prinde culoare pe ram şi înfloreşte sufletele. E o şoaptă care curge pe câmpii şi cântă valsul compus de roua dimineţii. Zorii sunt orchestra care este în acelaşi timp şi inspiraţia lucrărilor. Graiul veşniciei e oglindit în culorile dimineţii. Ascultă simfonia liniştii sufleteşti, de acolo vine ritmul celei mai curate trăiri.
Mulţumim domnului Adrian Măcincă pentru fotografie.
Sursă foto:
Iartă-mă, om drag, dar eu nu pot apărea decât aşa cum sunt. Eu arăt tot ce simt, aşa mă exprim şi numai faptele vorbesc despre mine, n-am nici discurs, nici tonalitate, dar mă fac înţeles întotdeauna. Eu cânt din culori şi pământul mă ascultă de fiecare dată. Sunt liber şi fericit că am ales să fiu ceea ce sunt. Mai întâi ascultă şi apoi vei şti exact ce să spui, înainte de toate mulţumeşte, şi vei găsi o cale de a le fi de folos celor cărora vrei să le fii recunoscător.
– N-am să-ţi pot mulţumi niciodată îndeajuns, dar îmi stă în putinţă să trăiesc pentru curăţenia cu care m-ai înzestrat. Cât de mult poţi însemna, când fără tine n-ar fi putut exista nimic!? Ai născut viaţa cu un zâmbet care a zburat peste tot. Aşa a-ncolţit lumea. Însemni totul pentru noi şi nu te vei alege niciodată cu nimic. Rostul tău e fericirea noastră, iar clipa înfloririi noastre e fericirea ta. Deşi perfecţiunea înseamnă echilibrul total, iubirea nu cunoaşte margini. Da, se poate merge mai departe de împlinire, deplinătate, întregime, desăvârşire. Aşadar se poate ca necuprinsul să fie un întreg, fiindcă-i pătruns cu mintea, dar întinderea unui suflet este o călătorie care nu va cunoaşte în veci sfârşitul, căci calea simţămintelor se construieşte continuu, altfel unirea clipelor ar avea nevoie de o pauză. Eu nu pot să-mi închipui viaţa fără vânt, fără suflarea vieţii, fără apă, sângele ei, fără cer, oglinda ei, fără pământ, punctul ei de sprijin. Tu eşti chipul tuturor minunilor strânse laolaltă. Părul tău e o înlănţuire de câmpii înflorite, inima ta e cea care le impulsionează pe toate celelalte. Albastră ca cerul, înflorită ca o inimă ce îmbrăţişează cu-ale ei petale, verde ca o speranţă vie, profundă ca o simfonie, închegată din părţi mai mici precum armonia: ea e tot ce-am putut creşte mai frumos. Ţi-o dăruiesc ţie, mamă. Mama e una singură, iar tu eşti aceea pentru toţi.
Mulţumim doamnei Janeta Sănduţu pentru fotografie.
Sursă foto:
Respiraţia mării e fluxul şi refluxul. Viaţa ei e mai mult decât profunzime, tâlcuri din adâncuri, frământări de suprafaţă şi perdele de magie pură. Dacă te grăbeşti, o găseşti nehotărâtă: ba încolo, ba încoace. De ai răbdare s-o pătrunzi, o să treci de admiraţie ca printr-o peşteră strălucitoare. O lumină albăstruie te va purta prin tainele paşilor care merg fără să calce. Bine ai venit în călătoria unde să pluteşti înseamnă să fii cu un pas mai aproape de înălţimi! După ce ai străbătut aerul fără să-l tai, ajungi într-un loc pe care nu-l poate descrie nici o hartă. Aici, dincolo de admiraţie, se aude un glas ca un suflu blând într-un fulg, care să-l mângâie fără să-l împingă afară din palmă. Ai reuşit să-l asculţi? Cu atât mai bine, acum vei înţelege: marea se întoarce întotdeauna la mal, iar el o aşteaptă din totdeauna.
Cum să nu poţi privi în zare de la înălţime? Cum poţi să ai aspiraţii înalte când adevărul îţi ţine capul plecat? O fi atârnând el greu, dar să nu uităm că orice cap se sprijină pe o coloană vertebrală. Iar caracterul o ţine dreaptă. De aceea despre unii cocoşaţi se poate spune că s-au lăsat ghemuiţi prea des, ori prea uşor. Oricum, una e să ai privirea în jos şi altceva înseamnă capul plecat. Ruşinea, deznădejdea, resemnarea, sunt esenţiale pentru a căuta echilibrul unei priviri îndreptate înainte. Sunt unii care privesc în jos fiindcă apreciază profunzimea pământului precum imensitatea cerului. Ei au observat misterul pămîntului, ar sta oare rădăcinile o viaţă întreagă vârâte în el dacă n-ar fi înăuntrul lui o lume care merită văzută? Acolo lumina se simte, nu se vede. Păcat de oamenii care ajung sub pământ fără suflare, au trăit cu impresia greşită că el e doar câmpul tuturor roadelor. De acolo porneşte viaţa fiinţelor care ne hrănesc pe toţi, oameni sau nu. Acolo vântul e suflarea celor care trăiesc în adâncuri. Cei de la suprafaţă uită de dansul norilor, noi în adâncuri abia aşteptăm să înceapă ziua chiar dacă nu vedem răsăritul. Noi simţim roua, oamenii dorm cu spatele la zorii zilei. Degeaba au oamenii ochii închişi când ajung în pământ, nu mai pot simţi lumina, nu pot fi parte din adierea vântului interior. Ce frumos se văd stele cu ochii închişi!
laizvor.com 