Vreau să fim liberi, să nu mai depindem de ziua de mâine! Vreau ca ziua de azi să se prelungească la nesfârşit! Am auzit că mâine va fi mai rău, şi nouă şi-aşa nu ne e bine. Aşa nu mai putem lăsa nimic pe mâine, tot ce promitem, facem azi, poate doar mai târziu, dacă tot e ziua lungă. Noaptea şi ziua vor rămâne neschimbate, numai că zorii vor aduce tot ziua de azi. Doar prognoza meteo va fi afectată, nu va mai putea fi comunicată pe mai multe zile. Săptămâna să aibă o singură zi, preferabil să fie sâmbătă. A , nu, ar fi crunt să muncim mereu sâmbăta. Hai să fie joi, mai la mijlocul săptămânii, ca să avem poftă de viaţă tot timpul. Da, dar aşa nu mai vine sfârşitul de săptămână niciodată. Da, săptămâna rămâne la fel, împărţită pe zile, iar zilele calculate în ore. Altfel ne trezim că parcă mai ieri era vară şi-acum n-avem geacă de iarnă. Dar dacă mâine nu va mai fi, nici ieri n-ar mai putea exista. Săracul ieri, mie chiar îmi plăcea de el, puteam să zic: „abia ieri am aflat, şi de ieri până azi nu era vreme să fac ceva în privinţa asta”. Da, lasă că nu mai lăsăm pe mâine, facem altă dată şi gata. Şi dacă azi e luni şi vrem să stabilim la ce oră ne vedem mâine, spunem simplu: rămâne să ne-ntâlnim marţi la ora cutare. Cum care marţi? Asta, desigur. Nu următoarea, asta de mâine, pardon, de următoarea zi, adică imediat după azi. Adică pe data de… în cât ne aflăm… plus încă o zi. Ce e aşa de greu? Totuşi nu pot să renunţ la ziua de ieri. Cum să nu mai pot spune, gata, a trecut, ieri a fost ieri, azi e azi. E lucru lămurit, fără mâine se poate, fără ieri în nici un caz. Dacă azi e şi mâine, vom putea trăi în sfârşit prezentul. Ah, o clipă, să nu precipităm! Mâine se va transforma oricum în azi. Da, însă abia mâine, în ziua următoare vreau să spun. Pentru mine e clar, mâine devine ziua următoare şi totul revine la normal, ba e chiar mai bine decât înainte. Jos mâine, sus azi!
articole interesante
Dacă vrei să vezi marea, vino pe mal!
Respiraţia mării e fluxul şi refluxul. Viaţa ei e mai mult decât profunzime, tâlcuri din adâncuri, frământări de suprafaţă şi perdele de magie pură. Dacă te grăbeşti, o găseşti nehotărâtă: ba încolo, ba încoace. De ai răbdare s-o pătrunzi, o să treci de admiraţie ca printr-o peşteră strălucitoare. O lumină albăstruie te va purta prin tainele paşilor care merg fără să calce. Bine ai venit în călătoria unde să pluteşti înseamnă să fii cu un pas mai aproape de înălţimi! După ce ai străbătut aerul fără să-l tai, ajungi într-un loc pe care nu-l poate descrie nici o hartă. Aici, dincolo de admiraţie, se aude un glas ca un suflu blând într-un fulg, care să-l mângâie fără să-l împingă afară din palmă. Ai reuşit să-l asculţi? Cu atât mai bine, acum vei înţelege: marea se întoarce întotdeauna la mal, iar el o aşteaptă din totdeauna.
Cerul subteran
Cum să nu poţi privi în zare de la înălţime? Cum poţi să ai aspiraţii înalte când adevărul îţi ţine capul plecat? O fi atârnând el greu, dar să nu uităm că orice cap se sprijină pe o coloană vertebrală. Iar caracterul o ţine dreaptă. De aceea despre unii cocoşaţi se poate spune că s-au lăsat ghemuiţi prea des, ori prea uşor. Oricum, una e să ai privirea în jos şi altceva înseamnă capul plecat. Ruşinea, deznădejdea, resemnarea, sunt esenţiale pentru a căuta echilibrul unei priviri îndreptate înainte. Sunt unii care privesc în jos fiindcă apreciază profunzimea pământului precum imensitatea cerului. Ei au observat misterul pămîntului, ar sta oare rădăcinile o viaţă întreagă vârâte în el dacă n-ar fi înăuntrul lui o lume care merită văzută? Acolo lumina se simte, nu se vede. Păcat de oamenii care ajung sub pământ fără suflare, au trăit cu impresia greşită că el e doar câmpul tuturor roadelor. De acolo porneşte viaţa fiinţelor care ne hrănesc pe toţi, oameni sau nu. Acolo vântul e suflarea celor care trăiesc în adâncuri. Cei de la suprafaţă uită de dansul norilor, noi în adâncuri abia aşteptăm să înceapă ziua chiar dacă nu vedem răsăritul. Noi simţim roua, oamenii dorm cu spatele la zorii zilei. Degeaba au oamenii ochii închişi când ajung în pământ, nu mai pot simţi lumina, nu pot fi parte din adierea vântului interior. Ce frumos se văd stele cu ochii închişi!
Plantează speranţă
Speranţa e mai presus de orice virtute. Dacă ceea ce te urneşte la drum e un entuziasm de nestăpânit, speranţa e singura care te ajută să continui când puterile te lasă. Când crezi că nu mai ai nici un motiv să continui, speranţa e acel pas înainte pe care-l fac toate momentele în care te-ai bucurat că trăieşti. Speranţa e imboldul pentru acţiune şi nicidecum lagărul aşteptării. Faptele tale pot fi mai mult decât un exemplu, ele pot fi o cale. Speranţa e un fel de sâmbure de credinţă, şi dacă ţi se pare puţin, aminteşte-ţi că într-un grăunte se află tot ce-i trebuie unui copac ca să deschidă pământul şi să se înalţe spre cer. De multe ori o vorbă bună încurajează mai mult decât un premiu pentru merite deosebite. E suficient ca cineva să observe de la depărtare un gest frumos pentru a-şi recăpăta încrederea în puterea clipei, în ziua de mâine, în oameni, în veşnicie. Crezi că o bomboană poate salva viaţa unui om? Eu am convingerea că da. Dăruieşte-i unui sărman acea bomboană, scoate-ţi brelocul de la chei şi dă-i-l unui copil. Figura lui luminată îţi va vorbi despre însemnătatea gestului. Se găsesc mulţi care să arunce lucruri folositoare, şi mai mulţi care să le culeagă de prin gunoaie, dar puţini ştiu diferenţa între a da şi a dărui. Speranţa e tot ce oferi cu dragă inimă. Iar cel ce o va primi îşi va hrăni multe momente de singurătate şi neputinţă cu frânturi din acea bucată de nădejde. Speranţa e unul dintre roadele iubirii. E adevărata moştenire pe care o poţi lăsa generaţiei următoare.
laizvor.com 