Lumini puneau de strajă frumuseți în ziduri,
Culorile-nfloreau în țevi de pușcă,
Frânturi de infinit se oglindeau în cioburi,
Un laț își spânzurase scopul de o cușcă.
Venise dimineața-n straie albe,
Vântul purta pe aripi începuturi,
Din frunze găurite-și luau avântul fluturi,
Tulpini se ridicau din adâncimi ca picăturile din puțuri,
Visele răsăriseră-n vâltoarea clipei,
Timpul nu izbutise să le-ngroape.
Mama noastră e un trunchi cu părul verde. Suntem legate de ea prin iubire şi nu vrem să ne desprindem din palmele ei delicate. Inima ei ne ţine în braţe, de aceea noi ne putem despărţi doar o singură dată şi definitiv. Viaţa noastră are sens numai împreună. Trupul ei e un portativ, iar vântul suflă de sus în jos cu luare aminte. Aşa se face că din liniştea dulcilor tăceri se înfiripă glasul unui clarinet. E vocea pe care o poţi vedea cum prinde culoare pe ram şi înfloreşte sufletele. E o şoaptă care curge pe câmpii şi cântă valsul compus de roua dimineţii. Zorii sunt orchestra care este în acelaşi timp şi inspiraţia lucrărilor. Graiul veşniciei e oglindit în culorile dimineţii. Ascultă simfonia liniştii sufleteşti, de acolo vine ritmul celei mai curate trăiri.
Mulţumim domnului Adrian Măcincă pentru fotografie.
Sursă foto:
Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882) s-a aflat la cârma mişcării transcendentaliste din secolul al nouăsprezecelea. În anul 1836, poetul şi eseistul american a pus bazele şcolii transcendentaliste, caracterizată printr-un misticism panteist, care critică de pe poziții romantice capitalismul, propunând rezolvarea problemelor sociale prin autoperfecționarea morală.
*panteism – Concepție filozofică monistă care identifică pe Dumnezeu cu întreaga natură.
Atât de aproape de cer şi totuşi prea aproape de oameni. Copilul meu, să ştii că toţi copacii pier în picioare, drepţi şi falnici, precum au trăit. Tulpina noastră e o coloană vertebrală care nu se pleacă niciodată; ea stă dreaptă sau se frânge. Ocrotim cu blândeţe, creştem prin statornicie. Eşti realmente o parte din mine, ai făcut ca trupul meu să capete formă, tu mi-ai fost braţ, eu ţi-am fost trunchi. Vlăstarul care se desprinde din ramură e mai mult decât o nouă crenguţă, el este continuitatea vieţii, desăvârşirea armoniei prin înflorire. Fiecare ramură e un copil care creşte, are şi ea la rându-i copii, este liberă să se întindă oricât, dar nu-şi părăseşte niciodată părintele.
Unii privesc răsăritul, alţii în admiră, dar noi îl trăim de fiecare dată. Nu ne ascundem de vânt, îi acordăm întotdeauna dansul. Îmbrăţişăm ploaia cu braţele deschise. De aceea, cei care călătoresc văd multe, dar nu ajung să cunoască clipa. Ea e mereu alături de ei, dar cei mai mulţi nu-i acordă atenţie câtuşi de puţin chiar şi o viaţă întreagă. Nu-şi fac timp pentru ea, fugind de binecuvântarea ei.
Aici, pe creste, vieţuiesc cei care se ridică în înălţimi fără să privească de sus. Copilul meu, să mergem spre razele de soare, a sosit vremea să călătorim şi noi. Lăsăm în urmă izvorul vieţii noastre, rădăcinile care leagă munţii între ei. Ele sunt venele infinitului.
Suflul rămâne să ni-l cânte printre ramuri vântul, Râul va spune povestea noastră neîncetat, Sublim s-au contopit şi prăbuşirea şi alintul, A răsunat în zare însufleţirea noastră de neseparat.
Mulţumim pentru fotografie:
laizvor.com 