A sfinţit

asfintit cu pasari

Noaptea vine tot cu lumină. Doi zburători duc pe aripi o singură poveste – a ta, a lor, a tuturor.

asfintit.case.pasari

Apusul aprinde făclii de speranţă, ziua se stinge şi lasă în urmă nădejdea răsăritului de mâine.

IMG_20151109_165719

Pe marea visurilor noastre plutesc toate culorile, ele sunt pulsul frumuseţii.

IMG_20151109_170405

Nimic nu se transformă, totul se recompune. În câteva secunde, eternitatea ne-a şoptit câteva tablouri.

IMG_20151109_170508

Cortina se lasă încet. În puţine momente urmează alt spectacol pe cer. O lumină se iveşte la fereastră. Oamenii aprind becuri, Dumnezeu aprinde stelele. Noapte bună.

IMG_20151109_170758

Patru aripi, două zboruri şi-o fereastră

desen natura, ilustratie camp deschis

A durat două minute să salvezi două vieţi. Cum vor continua ele este treaba misterului să descopere. Tu bucură-te că uneori a visa e similar cu a şti să te bucuri de frumos. Oamenii aceia nu le voiau răul, doar că-şi doreau atât de mult binele pentru ei încât nu mai încăpea nimeni în jur, căci în mintea lor oricine altcineva nu putea decât să le tulbure fericirea, şi nu le trecea o secundă prin cap ideea că le-o putea chiar spori. Când cântărim însemnătatea clipei pentru viaţa noastră ne dăm seama şi de importanţa celorlalte vieţi. Iată, fără o secundă care să se lege cu celelalte viaţa noastră ar lua sfârşit. O secundă, atât ne desparte de moarte. Dar ea vine negreşit, aleargă şi ajunge mereu la timp până în momentul când, obosită de nenumăratele dăţi în care noi am lăsat-o să vină în zadar, în drumul ei spre noi, cineva care o căuta, a oprit-o să-i mulţumească pentru cât de multe face ea, mica şi însemnata, salvatoarea noastră secundă. Cel care a oprit-o nu ştia încotro se îndrepta, dar politeţea şi recunoştinţa ei au făcut-o să se oprească în loc şi să-i mulţumească bunului trecător, dar n-a mai ajuns la timp la noi. Am avut vreme să observăm că n-a venit, şi-atunci am strigat-o cu disperare, ne-au trecut prin faţă amintiri frumoase trăite împreună cu secundele noastre punctuale. Dar filmul derulării lor s-a oprit brusc şi de-atunci nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, e treaba misterului să descopere. Noi să ne bucurăm că secunda încă mai crede în noi şi că omul bun n-a oprit-o să-i mulţumească atunci când era în drum spre noi. Eu am văzut acel om bun, a văzut secunda şi i-a mulţumit cu o faptă bună, fără să scoată o vorbă. A deschis fereastra şi le-a dirijat cu răbdare spre locul de unde au venit. Muştele au ieşit pe rând, după câteva ocoluri de cameră, parcă vrând să-şi ia la revedere de la tot ce era în jur, se vedea că apreciau că au fost tratate ca oaspeţi şi nu ca intruşi. Venise momentul plecării, dar parcă tot voiau să mai zăbovească. Omul a insistat să plece de grabă, ştia că deschiderea uşii putea însemna strecurarea lor într-o lume de încăperi unde nu ar fi fost bine primite. Oamenii care locuiau în ele nu erau răi, am simţit nevoia să repet, însă nu ştiau că cele două muşte puteau aduce pe aripi chiar secundele ce urmau să se alăture cursului vieţii lor. Din nefericire nu erau conştienţi cât de mult însemnau aceste două fiinţe pentru viaţă, pentru enorma inimă care ne impulsionează suflul în fiecare zi, oferindu-ne cu dărnicie aerul prin zâmbete şi flori. Ce parfum are zâmbetul? Imaginează-ţi chipul bucuriei şi ai să-ţi dai seama.

Una după alta, secundele se prind în hora armoniei, iar orice desprindere este o întrerupere de moment, pentru ca o altă secundă abia născută să fie primită cum se cuvine. Clipele se prind din nou una de cealaltă, cercul se reface şi hora reporneşte la fel de vioi.

Timpul zboară acum pe patru aripi; două zboruri au repornit peste culorile toamnei şi, în urma lor, aerul răcoros a intrat pe fereastra deschisă, adierea vântului a dat la o parte părul dinaintea ochilor omului cu o mângâiere plină de speranţă. Văzduhul e atât de liber şi totuşi mereu acolo, spuse omul pătruns de admiraţie, făcuse cunoştinţă cu deplinătatea clipei.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/1MBJStu

Valea inimilor seci

copacul cel batran, copacul intelept, padure batrana, padure virgina

Bine-ai venit, te aşteptam. Nu spune nimic, au răsunat destul topoarele şi vor acoperi tot ce vei cuvânta. Ascultă, omule. Când erai copil, asta ai învăţat prima dată. După ce ai învăţat să vorbeşti, ai uitat să asculţi. La ce-ţi vor folosi vorbele în faţa vântului? La nimic, fireşte, în faţa lui discursul n-are nici un suflu. El care aduce ploaia, curcubeul şi soarele înapoi; el care poartă sămânţa pe umeri până pe pământ roditor, el îţi presară stropi de răcoare peste frunte când arşiţa te biciuieşte. El îţi şopteşte taina vieţii la ureche. Ascultă, lasă toporul jos, lasă-l când îţi spun. Când o să vii aici şi n-o să mai am ce să-ţi dăruiesc, va fi pustiu. Ţi-am dăruit totul, dar tu ai preferat să ţi-l iei singur. Eu ştiam cât anume trebuie să cari pentru ca darul să nu fie povară. Cu cât vei lua mai mult, cu atât te vei încovoia mai tare. Gândeşte-te că familia ta va da fuga să te ajute, văzându-te că te clatini sub presiunea greutăţii, şi poate îţi vor slăbi puterile tocmai în preajma lor. Atunci, dacă toată truda ta de zi cu zi a fost întru strânsoare, ceea ce ai deasupra capului nu va fi tocmai uşor de dus, iar pe ei nu-i mai poţi feri, căci braţele tale ţin prada. Ai grijă să nu-i striveşti sub apăsarea faptelor tale nesocotite, va fi greu, dar îi poţi salva. Pleacă departe de ei şi întinderea poverii nu-i va ajunge. Uită-te bine la cei mici din preajma-mi, ei mă-nconjoară cu iubirea lor, noi suntem numai ceea ce suntem, şi n-o să cutezăm vreodată să pretindem că am fi mai mult. Când vântul îţi va mai sufla sudoarea în lături, nu-l vei putea privi în faţă, dar nici securea n-ai s-o mai poţi ţine strâns. La fel cum orice pădure are uscături, şi omenirea are secături, numai că uscăturile nu-şi aleg singure soarta, ci doar se împacă cu ea. Tot n-ai plecat… şi din păcate mă aşteptam să rămâi. Stau liniştit, ştiu că nu ascultarea te-a ţinut în loc, ci mai degrabă amânarea clipei când vei fi singur cu tine. Da, ştiu că n-ai curaj să pleci departe de ai tăi, asta ar însemna să fii nevoit să te înfrunţi pe tine însuţi. Nici aici nu eşti suficient de departe încât năpasta să nu-i poată atinge, ea e o umbră înaltă ce te-nsoţeşte peste tot. Mi-e ciudă să te văd cum te convingi că eşti neputincios, cum dai orice pentru nimicul ăsta care te va înghiţi-ntr-o zi. Dar n-am ce-ţi face, eşti de teapa celor sceptici şi după ce s-au lămurit cum stau lucrurile. Mi-e groază să mă gândesc ce se va întâmpla cu tine, mai ales din pricină că tu presupui de la-nceput că vei căpăta iertare, dar n-ai habar cum se câştigă ea. Vei plăti cu tot ce contează cu adevărat, dar tot nu va fi îndeajuns. Şi totuşi eşti încă aici… e ca şi cum ai fi un trunchi care ţine toată seva pentru el, lăsând crengile să se usuce sub ochii lui; nici nu-i închide de mila lor, le priveşte cum se macină de suferinţă acolo, înăuntrul trupului său. De când stai pe loc ai tot coborât la vale, ţi-ai tot săpat de-a lungul vieţii sentimentele şi iată, prăpastia aceea de-acolo e sufletul tău. Valea pe care-ai coborât a fost odată râu, curgea vioi, iar revărsarea lui peste tot şi toate era bătaia inimii curate cu care te-ai născut.

Sursă foto:

http://bit.ly/1M2zxL5

Uneori gândul trebuie trimis la culcare

frunza toamna, doamna din iarba

E unul dintre momentele în care-mi dau seama cât de norocoşi sunt toţi cei care văd. Nu mă-doiesc că întunericul din ochii celor pentru care e mereu noapte are destulă fantezie. Dar nimic nu se compară cu admirarea pe viu. Cine-i doamna care se-ascunde-n iarbă de lumină? Asta caut să aflu şi eu. Poate că nici nu se ascunde, poate că doar stă puţin întinsă pe cel mai moale pat din câte ar putea să existe. De unde ştiu că e o doamnă? Are un stil suav de a sta ghemuită şi trăsături delicate. Nu puteam crede decât că e o ea,  mai ales că frumuseţea e de gen feminin. De ce nu respiră? N-are nevoie să respire, trăieşte indiferent de formă sau conţinut. Marginile ei sunt aripi, unele sunt strânse iar altele au vârfurile scoase afară. Umbra florilor uscate pe care o oglindeşte e-un dans al vieţii lor. Şi nu-i nevoie să se mişte ca să le simţi ritmul, să le-asculţi melodia. Nu e nimic de spus şi nimic de interpretat. Liniştea e o tăcere pentru care nu există suficiente cuvinte ca s-o descrie. Nici infinitatea celor ce pot fi inventate nu e de ajuns. Tot ce se trăieşte intens e fără cuvinte. Să fie oare liniştea făptura care parcă pluteşte stând? Sau poate doar imaginea ei. O fi sublima pace, ori bucuria în chip lin? Ar putea fi… şş… orice, dar lasă vorba, trăieşte… Şş… şş…

 

Mulţumim doamnei Gabriela Pandelescu pentru fotografie.

Sursă foto:

http://on.fb.me/1LaYBOi

Regăsirea de sine, un drum cu sens unic

frunza, frunza toamna

Iată, calea cea dreaptă e una singură şi neabătută. Celelalte poteci care se desprind din ea ne poartă pretutindeni, însă toate ajung la o margine. Capătul căii drepte este un vârf care nu se poate numi sfârşit, e doar o îngustare prin care nu se poate trece de-a valma. Nu, nici nu se poate nimeni strecura. Numai cei care se potrivesc cu măsura pot trece mai departe, cumpătarea are un cuvânt greu de spus în povestea asta. Cum, nu vezi calea cea dreaptă? E chiar în faţa ta, e singura cale pe care o poţi urma cu ochii închişi, nu are vreun ocoliş. Nu se curbează, nu se întrerupe, merge tot înainte. Dacă te uiţi bine, se poate spune că e calea de mijloc; mai ales că se află exact la centru, nu trage nici într-o parte, nici în alta, ea ţine cu toţi. Frumoasă înfăţişare mai are şi echilibrul. Aşa este, celelalte cărări pot fi braţe ridicate de bucurie, sau gata să îmbrăţişeze infinitul. Probabil şi de aceea sunt atât de dese şi ne însoţesc până la trecătoarea din vârf. Desigur că ele sunt şi încercări, am luat seama că putem doar să ne întoarcem la calea cea bună, şi singurul mod prin care putem face asta este să revenim la locul unde am părăsit-o. E datoria noastră să facem întocmai, mai ales că ea nu pleacă niciodată, ne aşteaptă neclintită. Noi ştiam că aşa loialitate mai au doar câinii. Cum calea de întoarcere e mereu deschisă, practic rătăcirea nu poate fi decât de moment. Calea cea bună trece prin inimă şi continuă să meargă. Ne putem oare imagina ce e mai departe de inimă? Ce frumuseţe poate fi dincolo de mama iubirii? Putem doar visa la tainele Universului, căci să încercăm să le desluşim nu are vreun rost. Dacă încercăm să le conturăm nu facem altceva decât să le descriem mai puţin frumoase decât sunt. Magia nu are nevoie de explicaţii, ea nu poate admite demonstraţii, ci numai manifestarea bucuriei. Focul iubirii de tot şi de toate încălzeşte şi luminează. Şi inima, exact precum calea cea bună, se află tot la mijloc, în centrul infinitului, iubind fără margini toată întinderea de nesfârşit. Infinitul există pentru că nimeni nu poate să cuprindă bucuria de a fi.

 

Mulţumim doamnei Petronela Timaru pentru fotografie.

Sursă foto:

http://on.fb.me/1VxUjZt

Plantează speranţă

Plantează speranţă

Speranţa e mai presus de orice virtute. Dacă ceea ce te urneşte la drum e un entuziasm de nestăpânit, speranţa e singura care te ajută să continui când puterile te lasă. Când crezi că nu mai ai nici un motiv să continui, speranţa e acel pas înainte pe care-l fac toate momentele în care te-ai bucurat că trăieşti. Speranţa e imboldul pentru acţiune şi nicidecum lagărul aşteptării. Faptele tale pot fi mai mult decât un exemplu, ele pot fi o cale. Speranţa e un fel de sâmbure de credinţă, şi dacă ţi se pare puţin, aminteşte-ţi că într-un grăunte se află tot ce-i trebuie unui copac ca să deschidă pământul şi să se înalţe spre cer. De multe ori o vorbă bună încurajează mai mult decât un premiu pentru merite deosebite. E suficient ca cineva să observe de la depărtare un gest frumos pentru a-şi recăpăta încrederea în puterea clipei, în ziua de mâine, în oameni, în veşnicie. Crezi că o bomboană poate salva viaţa unui om? Eu am convingerea că da. Dăruieşte-i unui sărman acea bomboană, scoate-ţi brelocul de la chei şi dă-i-l unui copil. Figura lui luminată îţi va vorbi despre însemnătatea gestului. Se găsesc mulţi care să arunce lucruri folositoare, şi mai mulţi care să le culeagă de prin gunoaie, dar puţini ştiu diferenţa între a da şi a dărui. Speranţa e tot ce oferi cu dragă inimă. Iar cel ce o va primi îşi va hrăni multe momente de singurătate şi neputinţă cu frânturi din acea bucată de nădejde. Speranţa e unul dintre roadele iubirii. E adevărata moştenire pe care o poţi lăsa generaţiei următoare.