Înțelepciunea unui sentiment

copaci-in-ghiveci-natural

 

Până când vă vor smulge într-o doară,

Cu degete ce nu cunosc pesemne mângâierea,

Veți crește ocrotind pacea care-ncolțește pe-un lăsat de seară,

Zdrobind cu plecăciuni stârnite-n pieptul unei adieri

Eul care-și ademenea cu preamăriri puterea.

 

Și ei au brațe, ca și voi; și-n ei roiește seva ca-ntr-o horă,

Și ei se minunează de întinderea albastră care ne veghează,

Și ei au învățat că plânsu-i semn că sufletul ne sângerează,

Însă de-ar fi privit blândețea ca pe-o soră

Mai mare decât tot ce își închipuie că le-aparține,

Ar dărui mai mult decât răsplata ce li se cuvine

Pentru că până la pieire cu sinele-au luptat

Ca frumusețea să le stea în fire.

 

Iertați-i că nu știu să vă iubească,

Nu le încremenește zâmbetul pe buză nici năprasnicul îngheț,

Cum ar putea să îndrăznească să vă prețuiască

De vreme ce-au rămas datori pe veci cu-n ideal măreț?

Călătorie de-o clipă

img_20160825_190702

Acolo sus nu se aude nimic despre dispreț,

nimeni nu știe de vreo laudă sau roluri,

căci nu există țintă, limită sau scop,

sau destinații desemnate de imbolduri.

 

Acolo se întinde simțul unui vis,

nici ploaia n-a-ndrăznit să strecoare-o picătură,

acolo dorul are profunzime de abis,

iar înțelesu-ți iese-n cale ca un vecin în bătătură;

nu-i loc de azi, de vremuri sau de vreme,

de cântec, gânduri sau de semne,

nu-i chip să cauți capătul vreunui fir de sens,

ori să măsori o clipă cu vârful unui puls imens.

 

Acolo s-a ivit un cor de trei suflări

ce-adună tot aproapele din depărtări,

acolo-s aripi ce poartă-n zboruri infinitul,

parcă la fel ca valul ce lucește-n soare,

tăceri care croit-au din bătăi de inimi începutul,

lumini care pictează veșnicia pe un colț de zare.

Frumusețea e veșnicie

img_20160428_091051

Lumini puneau de strajă frumuseți în ziduri,

Culorile-nfloreau în țevi de pușcă,

Frânturi de infinit se oglindeau în cioburi,

Un laț își spânzurase scopul de o cușcă.

img_20160428_091037

Venise dimineața-n straie albe,

Vântul purta pe aripi începuturi,

Din frunze găurite-și luau avântul fluturi,

Tulpini se ridicau din adâncimi ca picăturile din puțuri,

Visele răsăriseră-n vâltoarea clipei,

Timpul nu izbutise să le-ngroape.

img_20160428_091007

Sufletul e rădăcina vieții

arbore-inalt

Să taci în fața sublimului și tragicului vieții, să trăiești deplin liniștea și vacarmul, speranța și deznădejdea, fără să-ți iei vreodată partea sau să cântărești dreptatea, să cunoști sensul vieții fără să-l fi căutat, să rămâi neclintit în fața sacrificiului suprem, să naști veșnicie prin însuși rostul tău, ce exemplu de măreție pământească poate fi mai curat de atât?

img_20160903_085142

Mulțumim, sfinți copaci.

 

S-a crăpat de ziuă

fotografii rare

Adevărul nu pleacă nicăieri când închizi ochii, și nici visele nu încep să se țeasă din pricina asta. Lumina sufletească se zărește și pe întuneric, la fel cum, sub multe lămpi aprinse, zac în beznă atâtea capete considerate luminate. Dacă mintea ți-e mai deschisă decât brațele, atunci cuvintele mari îți sunt mai la îndemână decât faptele. Caută să îndrăgești lipsa, ea întregește ființa. Nu zăbreaua întemnițează libertatea, ci reducerea ei la o perspectivă individuală. Zarea nu ar putea să existe dintr-un singur punct de vedere, așa cum o singură potecă nu te poate duce peste tot. Eu nu știu cum e să fii tu, dar îți pot spune de ce, în mica mea așezare, e loc pentru oricine. Pentru că mica mea câmpie nu poate trăi fără întregul care o conține.

fotografii unice

Cu totul și cu totul noi înșine

cu totul și cu totul noi înșine

N-am văzut niciodată cum zboară visele, dar am simțit cum respiră un zâmbet. N-am auzit când a intrat pe ușă dorul, însă am ascultat povețele inimii pentru minte. Am recunoscut veșnicia în chipul zorilor de zi și am sperat că voi căpăta blândețea cu care se așterne roua. L-am transformat pe ”tu” în ”eu” și toate nepăsările au fugit din mine. Nici n-am apucat să le spun că n-o să le simt lipsa și nici că e prima lipsă care mă umple de bucurie. Privesc spre sublim și-mi dau seama că cei care plutesc n-au nevoie să știe asta, e de ajuns că o fac. Norii nu se-ntreabă cine sunt sau de unde vin, fiindcă se vede că sunt acolo unde trebuie și că se îndreaptă pe calea cea bună spre împlinirea rostului lor. Dar iată că sunt și stele care strălucesc numai în inima noastră. Au pornit spre nemărginirea văzduhului și nu se vor opri prea curând. Zburdă precum secundele conștiente că fac parte din eternitate, așa încât n-au vreme de pierdut. S-au desprins într-o clipă și au plecat pentru o veșnicie. Însă desprinderea lor nu înseamnă că s-au depărtat de semeni, ci doar că s-au apropiat de toate câte există.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/2bHQtcA

Mulțumim tare mult doamnei Pană Gabriela pentru fotografie.

Natura iese în oraș

natura iese în oraș

De ce nu e această plantă mai mică decât zidul de lângă ea? Pentru că nu e nevoie să se ridice deasupra lui ca să poată vedea dincolo de el. De ce nu sunt stânjenite aceste frunze de peretele din calea lor? Pentru că înălțimea lui nu le umbrește. Și totuși, cum de nu se simt aceste tulpini sufocate de strâmtoarea vetrei lor? Fiindcă au crescut lângă acest zid la fel de libere cum ar fi fost în mijlocul unei câmpii. Și se bucură mult că există, la fel brazii de la munte.

Lacrima ce sparge stânci

11 Jun 2010 --- Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland --- Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis

Păcat, sunt un aruncător de pietre – mai bine le-mbrățișam. Câte aș fi putut construi cu toate câte le-am azvâlit către voi! Aș vrea să le lansez pe apă, căci până să se scufunde, ar găsi câteva puncte comune cu ea, apoi i s-ar dărui complet. Mi-e dor să le trimit pe apă. Nu, pietrele nu cad în apă, ele coboară lin; ea le mângâie pe creștet, ele îi admiră sufletul pe măsură ce pătrund în adâncuri. Acolo, jos e inima ei, a plâns atâtea lacrimi încât s-a acoperit definitiv, dar bate la fel de tare ca-n prima clipă. Vibrațiile ei au săpat pământul și au făcut loc altor lacrimi. E minunat să suferi frumos. Nu știu dacă plânge la fel de mult și de bucurie, dar am simțit zâmbetul ei în tremurul mâinii ce strângea cu încrâncenare piatra în pumn. Atunci am înțeles că sudoarea e lacrima muncii, și nu se cuvine să nădușim din furie. Am vrut să las piatra jos, dar m-am mulțumit cu faptul că n-am aruncat-o. N-am mai ținut-o la fel de strâns, dar am luat-o cu mine în continuare. După câțiva pași pe mai multe poteci, m-am bucurat că o aveam în continuare în palmă, văzusem atâtea pietre ce puteau fi ridicate. Firește că întâlnisem destule și încleștarea sporise, însă am avut inspirația s-o port cu mine peste tot; nici n-am adunat alte pietre, nici pe ea n-am aruncat-o. Deseori am strâns-o tare de tot, iar julitura s-a transformat în rană. De fiecare dată când brațul se ridica, piatra se înfigea și mai strașnic în carne. Vântul ridica praful potecilor și îmi intra în palmă ca o suflare tămăduitoare și rece. Fără să ne aducă el norii de ploaie și fără să poarte semințele pe aripile sale, nu am fi fost nici măcar locuitorii unei planete sterpe. Da, vântul poartă viața pe aripi. Am mers înainte chiar dacă praful îmi încețoșa vederea. Creste de munți se iveau într-o nălucire ce putea trece lesne drept o priveliște cât se poate de reală. Cu cât mă apropiam de ele, crestele se micșorau și se depărtau, parcă fugeau din calea ochilor mei. În goana aceasta spre înălțimi închipuite, pașii mei striveau zeci de petale. Nu am știut până ce am auzit un plâns ca un cântec duios. Venea pe scoarța pământului, cățărându-se parcă pe aripile unui fluture. Nu-l puteam vedea, dar bătaia aripilor lui era atât de vie încât o simțeam în obraz. Puteam să învinuiesc praful din ochii mei pentru fapta mea nesăbuită, dar plânsul acela ca un sunet de harpă se ridica blând la urechile mele, plutind ca un parfum de flori proaspăt culese, și gândul a tăcut iar inima a vorbit. O lacrimă alunecă suav pe brațul meu, am deschis pumnul – piatra dispăruse, palma era curată. În sfârșit se rupsese din mine o bucată pe care o puteam dărui. Aflasem că sunt o fărâmă dintr-o mare stâncă, aruncasem cu bucați de sine spre cei asemeni mie. Ce neghiobie, uitasem de tot, fără să știu că rănile sufletului meu erau toate pietrele pe care le aruncasem.

Sursă foto:

http://bit.ly/1ucVZbh

 

11 Jun 2010 — Downpatrick Head on the Atlantic Ocean to Ireland — Image by © Michel Gunther/Photononstop/Corbis

Regina zilelor petrecute împreună

regina noptii

Între asfalt și beton stătea un firicel de praf,  nici unul nu putuse să-l dea la o parte. A venit acolo călare pe vânt, și cât cei doi erau ocupați să hotărască unde se sfârșește unul și unde începe celălalt, el i-a croit ei drumul pe care nu se puteau rătăci niciodată, chiar dacă aveau să meargă la nesfârșit pe el. A așteptat-o sperând și a cunoscut-o cu ochii închiși. Apoi, când a văzut cine i-a umplut îmbrățișarea de fericire, firicelul de praf a căzut pentru totdeauna la picioarele ei. Iar ea, regina nopților cu străluciri de stele, îi luminează zilele pe care el singur a ales să nu le mai vadă niciodată, pentru ca, în acea bună zi, s-o poată întâlni.

Sărut mâna pentru masă

sărut mâna pentru masă

Dumnezeului dătător de viață, cerului din care se plămădesc norii, pământului cel roditor și ploii înviorătoare, adierii mângâietoare, soarelui cel luminos, rouăi scânteietoare și brazdei ocrotitoare, plugului și murgului, brațelor ce-nsămânțează, rugilor ce-ngenunchează, calului și drumului, pietrelor, nisipului, roților ce-nvârt recolte, căruțelor de prin holde, ăstei zi din calendar și maestrului olar, ramului din inima scaunului, mesei cu patru picioare și pauzei de mâncare, orei care mi-a venit în dar, priceputului tâmplar, degetelor delicate ce pun dragostea-n bucate.

Mulțumesc tuturor!

Plaiul unde vântul cântă la fluier

plaiul nostru românesc cel binecuvântat

Spicul știe cel mai bine că liniștea din câmp nu vine din lipsa zgomotului. Crescut printre atâția frați care țin capul sus, el n-are nevoie de urechi ca să asculte cântul păsărilor, căci îl simte. Amurgul și zorii zilei sunt rugăciuni pe care natura le înalță întru slăvirea frumuseții. Fiindcă înainte de creație, Dumnezeu este frumusețe. Aceste rugăciuni nu pot fi rugăminți, ele sunt fapte de recunoștință. Din câmp se vede limpede că picăturile de rouă sunt lacrimi de fericire. Diminețile vin întotdeauna cu vești bune. Odată, când norii cenușii se strânseseră peste împrejurimea locului, spicul a văzut că zbuciumul furtunii e o înlănțuire de simțăminte trăite cu ardoare. Cerul plângea deasupra câmpului și șanțurile din apropiere se umpluseră. După ce ploaia se liniști, apa curgea lin prin toate crăpăturile pământului ca un suspin ce îi vindeca rănile făcute de secetă. Era un semn că suferința e calea către curățenie. Dealurile care străjuiau câmpul îl avuseseră în grijă din moși-strămoși, și formau în jurul lui o horă în care se prinseseră pe vecie. Trecuseră destule zile de vară și spicul era aproape copt. Puține capete țanțoșe mai erau ridicate peste creștetul lanului, cele mai multe priveau sub aplecarea rodului spre pământul din care ieșiseră, ca într-o oglindă în care se reflecta sensul vieții; se întorseseră la origini cu un dar pentru strămoși – însăși împlinirea lor. Reușiseră să-și ducă la bun sfârșit destinul și acum închinau bucuria recoltei tatălui Pământ. Asemenea splendori fac pământul să se rotească pe loc de veselie, ca într-o piruetă atât de gingașă încât i se poate observa doar după briza unei subtilități parfumate. Două mâini aspre frâng spicul și grăunțele care astăzi sunt parte din recoltă se pregătesc să devină semințele unei noi încolțiri. Grâul s-a făcut bine de tot, gândi nea Gheorghe. Și nici n-avea cum să fie altfel, doar e un bob plin cu străluciri de soare, învelit în petale de rouă. Pâinea iese rotundă din țest nu doar ca să se poată aduna cât mai mulți în jurul ei, ci și pentru că e o roată a continuității unei tradiții hrănite cu frumuseți. Baloții de paie au făcut din căruța lui nea Gheorghe o adevărată caleașcă, înnobilând-o cu urmarea unui întreg anotimp de trudă. Țăranul, căruța, calul și câinele lui, iată averea câmpului care însuflețește plaiul nostru românesc cel binecuvântat.

 

Mulțumim din suflet domnului Jeno Major pentru fotografie.

Sursă foto:

http://bit.ly/29BSJoN

Capitolul fără sfârşit

visul copilariei

Plecase departe fără să ceară socoteală nimănui. Unde? Dacă ţi-aş spune, cu siguranţă n-ai recunoaşte locul. Nu, nu are un nume, dar cel mai probabil ai vizitat şi tu unul ca el, însă nu pe acesta. Tot ce îi ieşea în cale se compunea cu fiecare pas al lui. Norii sunt doar pe cer? Da de unde, uite câţiva în palma lui, abia s-au aşezat să-şi mai tragă sufletul, s-au tot alergat cu fluturii până când n-a mai existat nici o diferenţă între ei. Când s-a oprit o clipă, a văzut câmpia pe cer, se urcase acolo pe un puf de păpădie. Cerul e oglinda frumuseţilor de pe pământ. Se bucură să vadă un avion trecându-i pe sub bărbie, foşnetul hârtiei a fost de astă dată ca un suflu de surâs, ca bucuria unei răsuflări uşurate. De altfel primul lui zmeu fusese o foaie aşezată în vârful unei aţe. Dar acela nu era un zmeu, era un zbor peste vise. Ce privelişte trebuie să fi fost! Ai mai zâmbit de fericire? Atunci închipuieşte-ţi cât de intens a simţit el momentul încât n-a fost vreme să-l mai exprime. O simţire ca o furtună de năprasnică şi delicată ca aplecarea unei petale sub alunecarea unei picături de rouă. Să fi fost un zbor cu racheta într-o galaxie de planete? Nici gând. A fost ceva nemăsurabil: rostogoliri fără margini în baloane de săpun. Zarea nu se află între pământ şi cer, ea le conţine. Acolo merge gândul lui uneori chiar şi acum. Deşi plecase departe atunci, acum, când a trecut atâta timp, şi-a dat seama că nu a ajuns deloc unde trebuia. Nu, drumul n-a fost greşit; numai oprirea din mers. Se ridică şi porni din nou. După câţiva paşi un om îl sfătui să stea pe loc. Se urcase pe o piatră şi se purta de parcă ţinea înălţimile în mână. Omul se apropie de el, îi deschise palma şi-i spuse:

  • Copile, fii serios, ăsta e un băţ.
  • Omule, fii fericit, aceasta este o baghetă magică, răspunse copilul.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/1TuLgFY

Un elefant la polul nord

pinguin

Oamenii sunt printre cele mai nemulţumite fiinţe de pe planetă. Când sunt mici, vor să fie mari şi invers. Li se pare ori că sunt prea graşi, ori prea slabi. Se gândesc dacă nu cumva li s-ar potrivi mai bine altceva decât ceea ce le vine mănuşă. Oamenii pun la îndoială dovezile şi se încred mai degrabă în aşteptările lor. Dacă trăiesc din plin, au impresia că ies prea mult din normalitate, dacă sunt cumpătaţi, se tem de posibile regrete viitoare. Oamenii sunt siguri pe ce le poate aduce ziua de mâine şi sunt sceptici cu privire la pertinenţa clipei de acum. Dacă acţionează pe loc, înseamnă că s-au pripit, dacă îşi cântăresc atent fiecare mişcare, pare că sunt lipsiţi de curaj. Unii îşi doresc să fie animale, alţii păsări; să fie ei înşişi li se pare prea puţin. N-am văzut vreun pinguin care să vrea să fie elefant, spre exemplu. Să fie oare pentru că nu am vorbit niciodată cu un pinguin sau că el a ales să fie în loc să-şi dorească?

Sursă foto:

http://bit.ly/1UKSFm7

O lacrimă de veşnicie

O lacrimă de veşnicie

Azi o clipire-a luat cu ea ce-i veşnic,

A răpit picături de rouă şi-mblânziri de fiare,

A luat speranţa-n chipul unui falnic sfeşnic

Şi dus-a fost, fulgerător ca o-ntâmplare.

Să fi dat socoteală zorilor? Nici gând,

Cutezătoare precum slova de pe rând,

Străpunge valuri de vremelnicii fără ecou,

Izbânda îi e vrednică şi neştiută,

O, tu, ovaţie tăcută,

Eşti darul demn de veritabilul erou.

Dar iat-o înălţându-se spre ceruri,

Din genele ce-au ridicat curate lacrimi înspre vârfuri,

În nori văzut-a ce se află mai presus de ţeluri,

Lumina-i arătă grădina florilor de simţuri.

Eternitatea se retrase într-o clipă,

Vru să cuprindă măreţia faptei fără pripă,

Stropind petalele cu picături de rouă,

Clipirea făcuse-o plecăciune pentru totdeauna…

Să dai tot ce-i mai bun din tine nu-i risipă.

Şi nu se va întoarce niciodată

La privirea neclintită care a născut-o,

Pe-atunci acei doi ochi puteau numai să vadă,

De admirat, ştia doar inima să bată.

Dar iată, de zarea-ntinsă fermecată,

Simţind că s-a mişcat ceva în ea deodată,

A lăsat pleoapele să tragă cortina,

Lăsând în urmă umbre de nemărginire,

Cu cea mai blândă înclinare,

Privirea a prins viaţă-ntr-o clipire.

 

Mulţumim doamnei Camelia Alexandru pentru fotografia plină de inspiraţie.

Sursă foto:
http://bit.ly/1Rtya9I

Apa şi pământul, o pereche plină de viaţă

Apa şi pământul

Pământul e un suflet ce înfloreşte de fiecare dată când e răscolit, la fel ca cel al omului. Brazda se întoarce cu faţa spre cer, căutând lumina pe care o vedea în subteran doar cu ochii închişi. Vrei să simţi cum bate inima pământului? Ia o bucată de ţărână umedă în mână, apa învie pământul ori de câte ori îl întâlneşte. El se usucă toată ziua de dorul ei, iar ea, în zori, trece în chip de rouă sau brumă ca să-l sărute de bună dimineaţa. Truda e mama tuturor petalelor, iar din sudoarea frunţii se hrănesc florile cele mai parfumate. Dacă plugul are viaţă, apăi întreg ogorul îşi trăieşte în deplinătate sensul. Copita şi cizma îşi primesc botezul pământesc la arat, în urma lor câmpul primeşte binecuvântarea cerului. Pământul e un cor de suflări, el se lucrează cu mâna şi se îngrijeşte cu blândeţe. Când strădania ţi se zăreşte în palme, atunci rodul se cântăreşte în vieţi şi nu în kilograme. Nutreşte respectul aproapelui tău, cu două sau mai multe picioare, şi căzniţi-vă laolaltă să încolţiţi dăruirea necontenită. Munciţi secundele până faceţi din ele sâmburi de nădejde. Iubirea înfloreşte din bunăvoinţă. Seamănă cu drag şi culege bucurie.

Apa şi pământul 2

Să-nverzească iar păşunea,

Să se îmbuneze lumea,

Să-nsemnăm, dar fără nume,

E mai mult decât pot spune,

Vă salut, cu plecăciune.

 

Mulţumim pentru fotografii domnului Marius Petric şi lui nea Vasile.

Înainte spre ce-am fost

Înainte spre ce-am fost

În multe locuri poţi să dormi, doar acasă poţi să te odihneşti. Dacă ar fi să-ţi alegi aşezământul după aspect, ai avea mult de furcă: la una e nemaipomenit acoperişul, alta e încăpătoare, una e luminată prin ferestre mari, altele sunt frumos colorate. Ai putea să vezi oameni pe drumuri nu pentru că nu au un venit care să le asigure traiul comod, ci fiindcă nu se pot hotărî care e cea mai frumoasă dintre case. Sunt siguri însă că merită ce e mai bun. Tocmai de aceea căminul lor trebuie să fie perfect din toate punctele de vedere. Din fericire, într-o casă încap mai mulţi oameni, dar din păcate părerile sunt diferite. Unii cred că e important să ai lumină, alţii că pereţii trebuie să fie înalţi. Se poate ca fiecare să aibă camera lui, dar dacă fiecare dintre ele ar fi construită pe o perspectivă individuală, casa nu ar putea fi un ansamblu. De, dacă oamenii s-au grăbit să omită punctul lor comun, fundaţia rezistentă! Nimeni nu vrea să stea într-o casă şubredă. Casa perfectă există, nu are nici geamuri, nici pereţi şi nici acoperiş. Este cea mai deschisă dintre case, are loc pentru toţi, dar drumul până la ea nu-l poate găsi decât inima noastră. Învaţă limbajul inimii tale, ascult-o şi urmează-i îndemnul. Apoi… bun venit acasă.

 

Mulţumim doamnei Anca Cristina Barbu pentru fotografie.

Fereastra spiriduşilor

12079447_1676615952578268_534101011648009739_n

Vântul foşnea pe sub frunze şoptind melodia unui discurs. Da, au şi cuvintele urechea lor muzicală. În ziua aceea dimineaţa deschise larg ochii către pământ, iar el, bucuros de revedere, se întinse la picioarele ei. Dimineaţa se trezeşte întotdeauna cu zâmbetul pe buze, aşa că e musai ca cei care întâlnesc zorii zilei să le dea bineţe. Dimineaţa se trăieşte. Aici, în pădure, nimic nu porneşte spre nicăieri de dimneaţă, aici toate respiră. Dimineaţa se ascultă clipele, ele sunt sunetele unei inimi care cântă. Gând-Bun şi Tac-Mult fuseră primii care făcură ochi, ceilalţi şapte spiriduşi veniră în urma lor după puţin timp. În fiecare zi croiau cu toţii un alt drum spre luminiş, dar de fiecare dată urmau aceeaşi regulă: calea să fie cât mai întortocheată şi cât mai anevoioasă. Cel mai voios dintre ei era de departe Zărvănel, el mergea în fruntea lor şi, pe unde se împiedica mai tare, pe-acolo îi chema pe toţi ceilalţi.

ciuperci de padure, ciperci pe copaci

Curând ajunseră pe Insula Rotocoalelor, aşa au numit-o după ce s-au tot învârtit pe minunatele ei cărări. Înainte să treacă mai departe, fiecare împărtăşi cu ceilalţi trăirile sale de pe insulă. Mie cel mai mult mi-a plăcut la castel, începu Căciuliţă. Care castel? interveni ursuz Cască-Des. Cel din vârf, cum care? răspunse iute Căciuliţă. Ăla e turn toată ziua, se grăbi Cască-Des să-l contrazică. Casa spiriduşilor nu avea pereţi, doar umbre. Ea era o bucată de întuneric. Iată că şi întunericul poate lua o formă, însă numai în prezenţa luminii. Curând se depărtară de insulă, însă de astă dată Clopoţilă se puse dinaintea lor, înaintând cu mersul lui legănat. Poteca se îngusta şi se lărgea la fiecare pas, căci cântecul privighetorilor dezlănţuise freamătul fermecat al pământului.

ciuperci in padure, doua ciuperci, ciuperci cu palarie rosie

Acest vals le era binecunoscut, dar în acea zi el semăna mai degrabă cu o furtună. Deodată se apropie de ei un păianjen grăbit. Fraţilor, începu el gâfâind, pădurea e în mare primejdie. O licoare nemaiîntâlnită izvorăşte de pe deal şi arde tot în calea ei, trebuie să ne adăpostim cu toţii, spuse păianjenul înspăimântat. O licoare? Ce fel de licoare? întrebă Căciuliţă. Una de culoare gri, se prăvăleşte peste tot, răspunse grăbit păianjenul. Betonul… spuse aproape şoptit şi cu mâhnire Gând-Bun.

viata e frumoasa

Să mergem, trebuie să găsim poteca suspendată cât mai curând, se precipită Cască-Des. Ce-ţi veni, primejdia nu dispare dacă fugi de ea, trebuie să-i venim de hac cumva betonului, iar pentru asta e musai să dăm de izvorul lui, judecă Zărvănel cu voce tare. Vom opri prăpădul înainte să fie prea târziu. Hopahop, suie repede în vârf şi cheamă şoimii! Cască-Des şi Gând-Bun, mergeţi iute la Stânca Înţeleaptă şi aşteptaţi-ne acolo. Năpasta se abate asupra celui care e gata s-o accepte – aici e loc de puţină încăpăţânare. Nenorocirea nu e bine primită în pădurea noastră, dar asta o va simţi pe pielea ei.

pamantul e viu

Şi făcură întocmai. Cască-Des şi Gând-Bun au iuţit pasul spre Stânca Înţeleaptă, iar ceilalţi rămaseră o vreme neclintiţi. Şoimii sosiră numaidecât. Cum stăm? îi repezi Zărvănel. Nu pe moale, în orice caz, descrise rapid situaţia unul dintre şoimi. Betonul se întinde cu repeziciune, e musai să intervenim cât mai degrabă cu putinţă; haideţi, urcaţi, continuă el şi îşi întinse aripile ca pentru o îmbrăţişare după un dor prelung. Prea bine, să decolăm spre Stâncă, îi culegem pe ceilalţi de pe drum. Să mergem, hotărî Zărvănel.

Stânca Înţeleaptă statornicea în tihna-i obişnuită. Deşi se afla pe creste, aici vântul şuiera timid, strecurându-se delicat şi politicos printre ramurile brazilor. Fii bună şi sfătuieşte-ne drept, aşa cum faci cu orişicine care cunoaşte adâncimile recunoştinţei faţă de tot şi toate. Arată-ne calea cea fără de oprelişti şi îndoieli, căci clipele fug din faţa noastră şi cerul se îngustează sub privirile noastre pline de nădejde. Bucură-ne cu blândeţea poveţelor, pădurea noastră cea de toate zilele a cunoscut rătăcirea spiritului blajin pe tărâmuri unde şi strălucirea soarelui e gri, spuseră spiriduşii.

ciuperci deosebite

Trebuie să mergeţi la Poarta Sufletului, dar pentru asta e necesar să găsiţi un om demn şi dârz, în faţa căruia să se poată deschide. Luaţi această floare, aşezaţi-o pe un trotuar înspre răsărit; îl veţi alege pe cel care o va ridica din calea paşilor grăbiţi, spre a nu fi strivită de indiferenţă. Graba e semn de neputinţă şi supunere în faţa vremelniciei, cei de acolo mai curând fug de ei înşişi decât să năzuiască spre o destinaţie anume. Când îl veţi duce pe pământean la Poarta Sufletului, fiţi cu băgare de seamă, să nu cumva să scoată o vorbă, cuvintele tulbură inima curată şi o ademenesc spre prăpastia îndoielii. Dacă adâncimea sufletului său va scoate la suprafaţă un bob din frumuseţea care clădeşte visele, atunci el se va transforma într-o oglindă în care oamenii vor putea să-şi vadă faptele exact aşa cum sunt ele resimţite de celelalte fiinţe. Vor vedea cum arată durerea şi nu va mai fi nevoie să şi-o închipuie niciodată.

Spiriduşii nu mai stătură pe gânduri şi ajunseră numaidecât în oraş. Chipidric şi Uşchilă au pus floarea pe trotuar, întocmai cum îi povăţuise Stânca Înţeleaptă. După un ceas, Hopahop strigă către Zărvănel: totul pare să fie în zadar, nici urmă de izbăvitor. Era, ce-i drept, crunt: cea mai voioasă dintre lăcrămioare era strivită petală cu petală. Clopoţilă se îneca pur şi simplu în durere, florile lăcrămioarei îi erau surori mai mici şi fiecare pas care se îndrepta spre ele era ca o arcuire furioasă de bici peste o picătură nevinovată de rouă. S-a zis cu raiul liniştii depline, spiritul nu va mai avea unde se întoarce, pădurea va fi înghiţită de beton, suspină Hopahop. Chiar şi Zărvănel, cel mai cutezător dintre ei, privea deznădăjduit, înmărmurit de impasibilitatea cu care toţi cei care trecuseră până acum se uitau împrejur, dar fără nici o păsare de orice se află în apropiere. Era jalnic, nici măcar nu era vorba de dominare sau de o pretenţie de a i se cuveni cuiva ceva. Ce aproape, ha! dacă nu-i seamănă, nici măcar nu e vizibil. Asta a înţeles el din iubirea de semeni, prefăcându-se că uită că a semăna înseamnă mai întâi a pune sămânţa în pământ pentru a încolţi şi abia apoi a avea trăsături comune cu cineva. Doar dacă omul ar fi fost o plantă s-ar fi ivit ocazia ca lăcrămioara să fie măcar întrebată dacă se simte bine. Unii le urau de bine semenilor, dar ei înşişi habar n-aveau cine sunt, darămite cu cine se aseamănă. Strada era ca o recoltă de euri. Şi după ce că eul era singur, se mai credea şi superior.

Deodată, Gând-Bun zări o fată care îi dăruia alteia o câmpie de flori fără să rupă vreuna. Pur şi simplu îi spunea cu gingăşie: iată, floricele pe câmpii, să le admirăm copii, să le mirosim îndată, toţi cu inima curată. Nici n-a apucat să ducă fluierul la gură spre a o chema pe fată, că ea se şi repezi spre lăcrămioară, ridicând-o de tulpină cu graţie, înclinându-se în faţa ei. O strălucire puternică se ivi dinspre răsărit şi Poarta Sufletului se deschise fără ca fata sau spiriduşii să mai facă un pas. Strălucirea fu atât de puternică încât toţi oamenii de acolo se opriră în loc; pentru prima dată (de când se aflau spiriduşii aici) oamenii au fost opriţi din goana lor. Fata s-a transformat atunci într-o oglindă şi strălucirea s-a pogorât de la orizont pe totuar, în chip de căprioară. Totul era icredibil de splendid, căprioara a fost mângâiată de câţiva, a mâncat alune de pădure din mâna unora, a zburdat în voie, ca într-un dans pe care chiar şi o bordură l-ar fi găsit de-a dreptul emoţionant. Căprioara a zburdat apoi spre puii ei, care nu mai puteau de bucurie că o revăd. Când toţi oamenii au întins braţele ca pentru o horă de zile mari, o puşcă a răsunat în zare, cutremurându-i pe toţi cei prezenţi. Un glonţ ascuţit s-a năpustit asupra căprioarei şi nici urletele puilor ei nu l-au putut opri, împrăştiindu-i sângele de jur împrejur. Ochii puilor erau acum înroşiţi de sângele mamei lor. Vânătorul, un domn vizibil ghiftuit, i-a tăiat capul căprioarei şi l-a ridicat deasupra lui, iar rânjetele camarazilor săi luceau ca nişte bliţuri care orbeau firea vieţii pentru ceea ce considerau ei a fi un trofeu. Copiii de oameni nu se mai puteau distinge de puii căprioarei, plânsetele erau un cor ce acoperise totul, transformând strada într-o poiană în care fluturii se izbeau de pietre pentru a le alina durerea.

o raza de speranta

Odată ce oamenii văzură acestea, ruşinaţi, întoarseră toţi odată feţele cu o viteză aşa de mare încât oglinda se fărâmă în mii de bucăţele. Spiriduşii le adunară cu sfinţenie pe toate şi le aduseră în pădure; aici, betonul dispăruse complet. Pârâiaşul ce curgea alene în apropiere de casa lor a transformat cioburile oglinzii într-o rază de lumină. Această rază e cum nu se poate povesti de luminoasă şi de sublimă. De atunci, ea se iveşte în fiecare dimineaţă la fereastra spiriduşilor. E fereastra prin care se poate vedea tot ce e mai curat în oameni.

nimic fara oameni, totul pentru oameni   iubirea e arta

Mulţumim din suflet doamnei Camelia-Lucia Alexandru pentru tiltu, fotografii şi inspiraţie.

Inimă de gheaţă

ghiocel in zapada

Totul în jur părea nemişcat, doar pulsul pământului se simţea vădit din oricare parte a dedesubturilor lui. Nu fusese mai departe de aici, dar cu siguranţă că strămoşii lui se îngrijiseră ca el să nu aibă nici urmă de îndoială cu privire la ceea ce simte. Dacă n-ai plonjat de jos în sus înseamnă că poţi doar să-ţi imaginezi cum s-a petrecut primul său braţ deasupra pământului. Fireşte că nimic nu a fost străpuns, elanul acela specific salturilor, plonjonul de adineauri, a fost numai o formă de a ilustra forţa cu care fusese înzestrat; de altfel, modul în care a pătruns suprafaţa a fost ca o mângâiere, un suflu blând sub aripile unui fulg. Sau mai bine, ca un vals cu o păpădie care nu trebuie să scape nimic, nici o singură floare din coroana-i ca o boltă din stele de puf. Aerul înălţimilor aduce un vânt care binecuvâtează, dar astăzi nimeni nu zboară, azi totul se întâmplă pe pământ. Regina vieţii e-n trup de cristal şi suflă zori de zi peste întuneric. Apa a prins o strălucire demnă de o rază de soare. E toată într-un bob de gheaţă, dar nu s-a oprit nicicând pe loc, ea străbate orizontul prin sclipiri. Ce nestemate s-au strâns la rădăcina lui! Florile i se apleacă încet spre pământ întru recunoştinţă, tulpina arcuindu-i-se suav, cu graţia unei balerine. A răsărit sâmburele veşnic al luminii, luciri de magie îi cântă imnul cerului albastru. Azi cerul a coborât pe pământ, botezul copilului care se va naşte veşnic e-nvăluit în cristale reci ca apa de râu. Iată, o inimă de gheaţă bate o dată pentru ea şi pentru totdeauna întru viaţă.

 

Mulţumim doamnei Livia Minerva Sfetcu pentru inspiraţie şi fotografie.

Aşa e lumea

asa e lumea

În felul acesta arată creaţia noastră. Construcţia ni se surpă cu fiecare cărămidă pe care o adăugăm; o destrămăm cu încercările noastre de consolidare. O societate a cărui unic model de urcare este ierarhia poate fi doar o treaptă spre o prăbuşire totală. Nici un turn solid nu a fost clădit din presupuneri, o piatră poate fi văzută deasupra alteia doar dacă este într-adevăr acolo – golurile de aer nu pot uni pietrele într-o structură de rezistenţă. O construcţie poate căpăta înălţimi numai prin unitate, iar aceasta este şi rezistenţa ei. Nu are importanţă că o cărămidă se află mai sus şi una mai jos, esenţial este ca fiecare să capete forma potrivită în interiorul întregului. Uneori trebuie să ciobeşti o cărămidă pentru ca ea să fie partea care îi lipsea construcţiei pentru a deveni un întreg. Da, devenirea necesită cioplire. Cărămida cioplită nu se transformă într-una specială, ci ajunge să facă parte din ceva cu totul deosebit. N-am atins înălţimile, dar putem privi dincolo de ruinele construcţiei noastre, să învăţăm din fălnicia bradului: în vârf se află acelaşi lucru ca şi la rădăcină – iubire, dăruire, sacrificiu.

„Luminează-te şi vei fi”

lumineaza-te si vei fi

Cine suntem? Nici nu trebuie să ştim până nu aflăm cu adevărat, căci altfel nici nu ne-ar  veni să credem. Ca orice adevăr, răspunsul va veni la timp pentru fiecare dintre noi, clar şi complet. Deşi poate pare ciudat, e un răspuns la care încă lucrăm, chiar dacă rezultatul l-am ştiut cândva, am fost faţă în faţă cu el, ne-a fost oglindă până la prima urmă lăsată pe albul nostru. Am fost o întindere de nea neatinsă, o picătură curată ca lacrima, care şi-a trăit adânc zborul până la contopirea cu marea. Fulgii coborau blând pe câmpia noastră, nici vântul nu îndrăznea să sufle o vorbă care să tulbure ordinea deplină. Dar trebuia să vină viscolul pentru ca tihna să-şi îmbrăţişeze menirea. Călătoria noastră prin viaţă a început, ca orice drumeţie, cu un impuls în rol de avânt. Aşa se face că, ori de câte ori cunoaştem un adevăr, sufletul ni se umple de o bucurie nestăpânită în faţa ideii de a-l împărţi cu toţi cei din jur. Am folosi orice metodă şi am vrea să vorbim suficient de tare încât să ne audă toată lumea. Şi lumea ne poate auzi, se poate chiar opri în loc, dar nu va zăbovi suficient de mult încât să ne asculte. Entuziasmul nostru o poate speria. De aceea iubesc scrisul, el rămâne acolo, pe loc, nemişcat aşteptând să fie descoperit; iar fiecare suflet, în calea lui spre împlinire, îl va găsi. Scrisul este mai loial decât vorba, ba chiar mai flexibil, lasă deseori tonalitatea la dispoziţia cititorului. Mulţumesc, iubite trecător, m-ai făcut să-mi amintesc cât de mult ne uneşte pe toţi acest drum spre lumină. Paşii ăştia îi face sufletul, noi doar îl cărăm. Ne-am întâlnit menirea în acelaşi loc, apoi am urmat-o în direcţii diferite. Doar sufletul poate pătrunde adevărul, el e curat şi nu-l va tulbura niciodată. Destinul nostru este să trecem prin furtunile vieţii şi să nu luăm cu noi nici o urmă de noroi. Curăţenia sufletească să ne lumineze faptele, aşa vom deveni ceea ce am fost când ne-am născut.

Îi mulţumim pentru sfat trecătorului inspirat.

Din fericire, nimic nu este întâmplător, mesajul a fost scris pe butoiaşul de reciclat sticlă: limpede ca lumina zilei, clar ca bună ziua.

Oricând e prea târziu

ultima frunza din copac, ultima sansa

Avea toată casa cu el, şi poate că e mai bine că nu o avea în suflet, în fond, întâmplările dau suflu pereţilor. Plase, multe plase şi două genţi pe umăr, se mişca de parcă ar fi dus în spate ani grei de durere sfâşietoare. Mersul legănat nu-i trăda vârsta, oricum ducea cu el mai multe decât putea vedea oricine, cumva din interiorul lui răsărea o umbră care se abătea peste întreaga stradă. Am trecut iute pe lângă el, mă grăbeam să ajung la timp în locul din care nu se ştie când pleci, fiindcă nu tu decizi când e momentul şi nici măcar situaţia nu e cea care hotărăşte. Cu toată viteza care mă smulgea peisajului străjuit de stâlpi, n-am putut să trec fără să privesc în urmă. Dintr-o clipire am văzut că omul nu se clătina de fapt, ci plasele trăgeau de el în direcţii diferite. Omul aruncă o privire într-unul dintre coşurile de gunoi de pe trotuar şi trecu mai departe. Şi eu care mă grăbeam să ajung repede ca să apuc să iau micul dejun, despre a cărui importanţă mi s-a vorbit îndeajuns încât să ajung să i-o ofer fără tăgadă. Golul din stomac mi s-a evaporat, am privit încă o dată înapoi, picioarele mi se mişcau cu repeziciune şi, ciudat, parcă omul acela fugea de mine şi nu eu mă îndepărtam grabnic de el. M-am oprit vreme de câteva secunde, am hotărât că nu m-am depărtat suficient de mult de el ca să mă coste prea mult timp să-ncerc să-i dau o mână de ajutor. Am pornit în goană spre el, pregătind în acelaşi timp o bancnotă de 5 lei, mă gândeam că l-ar scuti pentru scurtă vreme de căutări. De cum m-am apropiat,  am observat că avusesem dreptate, era cu puţin mai în vârstă decât mine. Când am ajuns lângă el era deja cu spatele, parcă sufla în mâini, m-am dat după el ca să-i pot vorbi în faţă, atunci i-am observat privirea pierdută, parcă retrăia continuu un şoc de câteva secunde. Părea bolnav sau oricum în afara realităţii, privea în jos, fix. I-am întins totuşi bancnota, strecurând un „poate aveţi nevoie”… n-a schiţat nici un gest. Am crezut că n-a auzit, m-am apropiat şi mai mult de el şi am repetat. Mi-am dat seama că nu era nevoie să zic nimic, era clar că observase ce ţineam în mână chiar şi fără să-şi mişte privirea. De fiecare dată când îl priveam simţeam un gol imens în suflet şi timpul se oprea în loc. Am insistat totuşi: „Sigur nu-i vrei?”, el mi-a răspuns cu cel mai vlăguit şi mai stins „Nu” din câte am auzit. Mi-am dat seama că-l tutuisem deja. Brusc m-am trezit că-l întreb: „Te pot ajuta cu ceva?”, mi-a răspuns la fel, deşi îmi era limpede care era urmarea dinainte să-i pun întrebarea. Ochii lui priveau ţintă în continuare, avea o scârbă sfioasă, un dezgust ruşinos în ei. Îi era jenă de sila lui şi în acelaşi timp nu putea să nu o recunoască, să n-o arate. Am plecat alergând ca şi înainte;  următoarele clipe au fost groaznice, mi-am dat seama că nici n-am putut suporta să-i văd durerea, darămite s-o simt mereu cum creşte în mine muşcând fără oprire din sufletul meu. Da, sufletul poate muri, am văzut asta azi, cu ochii mei. Deşi sufletul lui murise, durerea îl devora în continuare, dispăruse zbaterea lui şi-l putea savura liniştită. Dar sufletul nu moare de durere, căci e şi durerea un sentiment destul de intens, iar sufletul asta respiră, simţăminte. Numai nepăsarea poate ucide sufletul, dar  în cazul lui indiferenţa venea din altă parte, parcă toată indiferenţa celor din jur se cuibărise în golul din el. Stricăciunea din noi ajunsese la sufletul lui prin ignoranţa noastră, prin impasibilitatea cu care îi omorâm pe toţi cei care mai au ceva pur în ei. Ne-am învins pe noi înşine, singurul nostru duşman a triumfat: ne-am minţit suficient de mult încât să credem orice tâmpenie care ne ţine captivi în mlaştina cu suflete moarte a comodităţii. Ne e lene să ne dăm seama că de ruşine nu ştim să ne uităm la stele, avem capul plecat spre lumea virtuală fiindcă nu ne-am asumat responsabilitatea de a o înfrumuseţa pe cea reală. Fugim de noi, în loc să alergăm cu braţele deschise unii către alţii. Răsare câte-un mugur de speranţă într-un colţ ne-mpietrit de gheaţă, şi pân’ la prima talpă care-l calcă nu-s atât de multe piedici. Încă se poate să ne întoarcem din prăpastia întinării, copilăria ne-a păstrat cu grijă câteva şanse de-a ieşi la lumină. Cât despre el… oricând e prea târziu.

 

Sursă foto:

http://bit.ly/1lcSK3b

Expoziţie de fericire

lac toamna, peisaj de toamna

Toamna revarsă culori peste viaţă. Un pictor mai iscusit şi mai harnic nu se putea găsi. Un tablou se aşterne la fiecare pas, iar în fiecare zi acelaşi peisaj se recompune într-o imagine la fel de unitară. Pânza pe care pictează toamna trăieşte, se modelează după cum o inspiră norii. Norii sunt un fel de olărit divin, dar toamna ei se grăbesc să lase cerul liber. Eleganta doamnă intră pe cărarea unei noi zile însoţită de parfumul zorilor. Toamna toate frunzele zboară, pământul este reîmblânzit de umezeală şi gâzele ne arată că grija zilei de mâine e doar o scuză pentru a nu trăi prezentul. Acum avem şansa de a vedea eternitatea în coborârea lină a unei frunze. Doamnă Toamnă, aminteşte-ne de câte ori poţi că viaţa e o clipă retrăită în infinite feluri; veşmintele tale sunt făcute dintr-un fir de poveste care ajunge până în rai. Când tu apari, stelele de pe cer vin ziua printre noi, ne luminează sufletul să vedem că avem destul loc în el pentru toate câte există.

Brumă, tu, suflu de iarnă, soare cald voios pe boltă, frunze verzi de primăvară… toamna, patru anotimpuri pe-o vestă multicoloră.

Mulţumim doamnei Nancy Vâjâianu pentru fotografie.

A fost odată ca niciodată şi pentru totdeauna

frunze pe asfalt, frunze toamna

O poveste scrisă cu propria viaţă. Modelul sacrificiului ţesut pe asfaltul rece cu roţi neînsufleţite şi paşi indiferenţi. Stilul îmbină tragedia unei fiinţe blânde şi firave, căzută la picioarele oamenilor cu inocenţa pierdută şi dreptul la proprietate însuşit, şi romantismul iubirii ei pentru destinul care o sfinţeşte, dăruindu-i prilejul sacrificiului suprem. Fiinţa suavă a trecut prin focul arşiţei, prin neîndurarea furtunilor, s-a născut din iubire şi a sfârşit pentru ea. S-a stins cu greu şi dureros, venele i-au fost zdrobite una câte una, bucată cu bucată, şi, chiar şi-aşa sfârtecată, a rămas totuşi întreagă. N-a ţipat, nu s-a tânguit, doar a-ndurat şi a sperat că totul se va termina cu bine. Clipele acestea i-au fost un chin în tăcere sub gălăgia de glasuri care cer orice numai să primească. S-a făcut una cu pământul şi, sfâşiată din toate părţile, a fost ea însăşi până la sfârşit; nimic n-a putut să rupă ceea ce a trăit în ea atât de minunat. Era atât de frumoasă că n-a putut fi desfigurată, oricât de mult ar fi fost lovită. Aşa a pornit spre infinit, cu paşi mărunţi. Era atât de frumoasă…