“Într-o pădure în care izbucnise un incendiu, în timp ce toate animalele fugeau de colo-colo, înnebunite de spaimă, o pasăre Colibri tot aducea apă în cioc, încercând să stingă vâlvătaia. Conștient de zădărnicia demersului, un tigru îi atrage atenția:
– Ești nebună, crezi că poți să stingi focul ăsta imens cu stropul de apă pe care-l tot aduci?
Pasărea i-a răspuns:
– Eu îmi fac partea mea”.
Sursă foto:
”Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi…
Se “cultivase”-n bătătură
Și la prășit de popușoi.
Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea.
Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu.
Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!
Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!
Să fi-ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!
Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!
Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!
Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!
Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu.
Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!
Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că… nu suntem ai lui Hristos!
Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni.
Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,
Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!
Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-‘ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!
Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-n jos!”
Preot Sorin Croitoru
Sursa:
Adună numai începuturi de surâs,
Nu te împiedica de încruntările de frunte,
Tu dăruiește bucuria întâlnită într-un vis,
Rămâi pe unde-s căile abrupte,
Așa se-ajunge până-n vârf de munte.
Nicicând să nu te poticnești în vorbe,
Ele pot fi străjerii tăcerilor de fier,
Vor trece ca o adiere printre ramuri,
E plină viața de făgăduite dulci amaruri,
Iar nimeni nu se-ndură de stelele ce pier.
Lasă o rază să te-ndrume blând,
Ivită dintr-o inimă deschisă,
Poate că râsul s-a născut plângând,
Sau poate fericirea e o bucurie tristă,
Iluzia unui ”vino!” ce s-a pierdut pe sine așteptând.
Sursă foto:
În firul vieții de se-abate și un ac,
Se pot coase zile de mâine pe măsură,
Chiar dacă scuza se înfățișează-n frac,
Pe dinăuntrul ei se desfășoară o încurcătură;
Căci de prin profunzimi reiese-adevărata lucrătură.
Cu vârful ascuțit al unui simț curat,
Drumul cel bun îndată se croiește,
Din inimoasele străpungeri se leagă apă de uscat,
Durerea ziditoare înnoiește.
Poate că haina ne vorbește de căldură
Și nicidecum de cum am vrea să fim priviți,
De-acea adevărată lucrătură
Care ne ține drepți și când ne-ncovoiem de osteniți.
Dar acul știe o-nvățătură veche:
Nodul la capăt își arată rostul.
Și neîndoindu-se nicicând de adevăr,
A priceput că ascultarea e recunoștință,
Deși are o singură ureche.
Sursă foto:
Bătrânul măr încă rodește,
Căci prin tulpină rostul vieții sale trece,
Și înflorirea lui firescul îl hrănește
Dintr-un pământ unit cu suflul dimineții
Ce modelează-mbrățișări din roua rece.
Așa arat-un prunc nedoborât al vieții,
Furtunile în el cioplit-au neclintirea,
Cu fruntea sus și brațul doborât,
S-a înălțat ca ruga ce tocește piatra de mormânt,
Trăindu-și în deplinătate dăruirea.
Așa se-alege soiul bun,
Dintr-o măsur-a traiului curat
Și-a dăruirii până peste poate,
Dintr-o lăsare-a sinelui în colț uitat
Și o iubire ce cuprinde tot și toate.
Cu mulțumiri doamnei Melania Dima pentru fotografie și inspirație.
Sursă foto:
E nevoie doar de o clipă pentru a ne aminti de douăzeci de milioane de copiii care veniseră pe lume, dar nimeni nu i-a primit.
”România de azi și de mâine include copiii născuți și nenăscuți și este firesc să îi protejeze. Este firesc să sprijinim o femeie în criză de sarcină și este firesc să dorim ca zâmbetul și lumina din ochii fiecărui copil să ajungă să bucure pe cei din jur. Activitățile care sprijină viața, activitățile care exprimă prețuirea pentru viață sunt activități firești pentru o societate care vrea să se dezvolte, să ducă mai departe și să îmbogățească ceea ce a primit de la generațiile anterioare. O lume pentru viață este o lume firească”.
”Să sacrificăm mâine măcar o oră fiecare în oraşul său, nu pentru a manifesta împotriva avortului, ci în favoarea acelor măsuri alternative care pot sprijini şi încuraja femeile.
Argumentul pro-avort -„corpul meu, alegerea mea”- îmi evocă un exemplu dat mie de cineva, cândva: să presupunem că inviţi o persoană pe barca ta la o ieşire în largul mării; ajunşi la câţiva kilometri buni de mal, îi spui: „acum dă-te jos aici; barca mea, proprietatea mea, alegerea mea”.
Ce am vrut să spun prin analogia cu care am început e că nu există o îndreptăţire şi o justificare morală pentru avort -care este o traumă pentru femeie şi moarte pentru copil- ci este doar o îngăduinţă, o indulgenţă faţă de neputinţele în care putem ajunge oricare dintre noi -indulgenţă care oricum va avea un preţ, dar care ar putea fi uneori evitată.
Aşadar, am să vă rog să sacrificăm mâine măcar o oră pentru a ieşi fiecare în oraşul său, nu pentru a manifesta împotriva avortului, ci în favoarea acelor măsuri alternative care pot sprijini şi încuraja femeile aflate în cumpănă să aleagă viaţa copilului şi evitarea unei traume personale.
Nu va ninge şi nu va bate vântul, dar un pic de frig vă va face să ştiţi că aţi dăruit ceva”.
”Cercetările științifice recente arată că inima unui copil începe a bate încă de la vârsta intrauterină de 4 săptămâni. Un avort oprește o inimă care bate. Date neoficiale arată că în România se fac peste 300 de avorturi pe zi, cumulându-se peste 20 de milioane de avorturi din `89 până azi”.
Dacă nu poți ajunge la marș, spune o rugăciune pentru copiii care au primit viață, dar nu și șanse de a trăi, pentru mamele lor și pentru cele care au nevoie de sprijin și nu știu unde să-l caute.
http://www.marsulpentruviata.ro/resurse/centre-de-consiliere-pentru-criza-de-sarcina/
De ai blândețea-n cuget, fapta ți-e mângâiere,
C-o inimă curată tocești un vârf de sabie,
La fel răsună adevărul dintr-un strigăt ca și din tăcere,
Iar râul mai degrabă piere decât să-și părăsească a sa albie.
Statornicia își urmează crezul pretutindeni,
Nu-i vreo oprire-n loc cu chip de-mpotrivire,
Nu-i amăgirea unei nostalgii ca o sclipire de privire,
E rădăcina ce se trage dintr-un sâmbure de fire.
Așa c-atunci când iei o piatră-n mână,
Ascultă ce e dincolo de învelișul tare,
Și vei afla că înăuntru gingășia e stăpână,
Iar calea pân’ la ea-i croită cu răbdare.
Pe albia unui râu, o frunză cobora agale,
Și printre stânci se strecura, rostogolindu-se la vale,
Lăstari se tot cutremurau și fremătau a jale,
Și-o-nchipuiau pierdută și fără de scăpare.
Ajunse frunza binișor la locul de vărsare,
Plutea domol, nestingherită, cu multă împăcare,
Înaintă c-o adiere ce se întrezări ca o chemare,
Și pentr-o gâză care se zbătea în larg deveni barcă de salvare.
Speranța ne arată că o singură rază de lumină e de ajuns pentru a străpunge un cer întunecat.
Când gândul dă să te doboare cu vechile înfrângeri,
Cuprinde-n inimă văzduhul; și-o adiere-n zbor
Va smulge delicat spinul însângerat al deznădejdii,
Și o sclipire de lumină te va face s-o urmezi.
Găsitu-te-a chemarea căutând-o,
Calea ajunse negreșit în fața ta,
Recunoștință-ți fuse răsuflarea,
Pe următoare-ai dăruit-o celor ce-au rămas fără de ea,
Ce dulce grai mai înflorise și iubirea,
Acestea-s mângâieri de inimă, și nu bătăi.
La limita dintre o neînsuflețire și alta s-au strâns câteva boabe de nisip, vântul le adusese ca să-și vegheze strămoșii. Întunecata coptură înghițise milioane de pietre, astfel că asfaltul putea fi denumit cimitirul lor. Dar nu pentru bocet se aflau acolo, deși lacrimile se regăsesc în cele mai multe dintre sclipiri. S-au strâns la un loc, așa cum le stă bine celor ce simt la fel. Încet-încet, cu ritmul tihnit al tuturor celor care cresc în legea lor, au format un pârâu de nisip. Chiar dacă nu curgea continuu, pârâul lor simboliza fărâma de eternitate ce însemna viața lor și amintea că nu există nici un loc fără un strop de speranță. Sentimentul că aparțin întru totul vieții le-a unit într-o cunună ce dăruia inimi trecătorilor și nu-i ocolea nici pe cei care și le împietriseră pe ale lor.
În rotunjimea pânzei vântul, cu simț artistic pur,
Brodase brațe de aproape pentru îmbrățișări depline,
Ai crede c-aste fapte-s împletite pe cărări alpine,
Nu-i musai măreția să steie la-nălțime,
Din când în când coboară-ți respectuos privirea, te conjur.
Din vârf de pensulă divină, un bob de frumusețe
Făcut-a să-nflorească speranțe în culori,
Pictura prinse viață, contururi de esențe
Au modelat în tâmple visuri de trecători.
Nu știu de-a fost chemată, însă cu drag veni,
Sublima inspirație păși în ritm de puls,
Ar fi avut aceeași gingășie și chiar de l-ar fi smuls,
Așeză blând fruct de idee ca hrană pentru gând,
Aduse-ntr-o mireasmă un vis pictat pe zare,
Parfumul unei de dimineți cusu în simț candori de floare.
Ce muză, ce tablou, ce forță creatoare!
Din ceruri coborâră pe stropii de splendoare
Sclipiri ce joacă-n umbre surâsuri de lumină,
Vecia-ntinse clipei o mână protectoare,
Din vârful unui toc se arcui un rost
Al timpului care-n decor plantase-o urmă de rugină.
Când fruntea îți coboară c-un clătinat căit,
Sublimul îți așterne parfumul sub trăire,
Iar pașii te-or conduce către un vis menit
Să-ți ducă idealul pe culmi de împlinire.
Curată ploaie ce vii din măreție,
Vom fi noi oare vrednici de blânda ta sosire?
Ne cureți suav suflul cu lacrimi de făclie,
Ce curg din rânduieli cioplite-ntr-o sclipire.
Deschise ochii cu un soi de zbucium scurt și parcă privea înapoia lor. O beznă lăptoasă curgea dimprejur, năvălind peste încercările sale de a respira adânc, sufocându-l. Un strigăt se desprinse din disperarea cu care se târa prin întuneric și căzu în adâncul lui ca un trăsnet. Înaintă pe muchiile coatelor și tâmpla i se izbi de un perete mâzgos. Un miros puturos și greu îi astupa nările și îl lovea în toate simțirile, căutând să-i nimicească suflul. Nu știa dacă fugea de viață sau de moarte, dar simțea clipele ca pe niște gheare ce-i spintecau orice încercare de a mai fi. Se ghemui în ceea ce-și închipuia că era o băltoacă, fără a-și da seama dacă era un semn de capitulare sau nu. Un mârâit cutremurător i se urcă pe șira spinării și-i zgudui timpanele. Dădu să se ridice, însă trupul i se cufundă într-un noroi clisos. Ridică la-ntâmplare o mână, ca și când șansa n-ar fi avut de ce să-l apuce ca să-l scoată de-acolo. Brusc, se trezi rostogolindu-se ca o poamă pe jumătate stricată, azvârlită într-o vale plină de mărăcini. Cu cât se ferea mai tare, cu atât înțepăturile erau mai adânci. Sângele-i țâșnea prin piele, părăsindu-i în goană corpul ca o victimă ce scapă din lanțurile torturii. Se prăbuși într-un nor de praf. I se păru că aude niște voci în depărtare, încercă să-și ridice capul, fără să izbutească. Deschise gura și dinții i se încleștară pe dată. Zeci de bice îl împresurară și începură să-l izbească sălbatic, răcnind ca niște vorbe de ocară expectorate de o furie de nestăpânit.Totul începu a se învârti amețitor, iar golul din el se umplea cu o iuțeală covârșitoare de gunoaie de tot felul. Înghițea spurcăciuni fără să se poată opune câtuși de puțin. Aștepta sfârșitul ca pe o ultimă și singură salvare. Se desprindeau dinăuntrul său toate lacrimile neplânse, răspândind ace de gheață ce străpungeau tufele de mărăcini. Curând toată valea fu acoperită de un veșmânt înghețat, iar rotirea furtunoasă încetă. Un fir de vânt rece trecu pe deasupra trupului său încremenit și-i adună șiroaiele de sânge într-unul. Șuvița roșie înainta lin printre acele de gheață, accentuându-le strălucirea. Un cor de râsete ca un vuiet împânzi valea. Era imnul iertărilor de sine înălțat deasupra lui de ușurința cu care lăsase să-i scape printre degete petala de frumusețe culeasă cu atâta chin. Nici nu știa când o scăpase, căutase îndelung s-o dăruiască cuiva care o putea avea în grijă mai bine decât el. Nu băgase de seamă că se pierduse de sine atunci când lăsase întunericul să pătrundă în sufletul său. Albul pătat nu mai e alb, aproape pur nu există. Pata întunecoasă se întinsese iute ca o picătură de cerneală scursă pe sugativă, numai că ea nu se mărginise pe o bucată de alb, ci jinduise a-l învălui cu lăcomie pe tot. Dar el nu știuse că e o greșeală să fii îngăduitor cu întunericul. Încă mai respira. Câțiva fluturi își luau zborul de pe vârful nasului său, unul câte unul, pornind dintr-o suflare care nu era a lui, ci a câtorva rămășițe de bună purtare. Zăcea încâlcit fără habar de nimic. Întinderea de alb din jur era o splendoare pe care o putea îmbrățișa doar un cer de inimi strânse laolaltă. Fluturii aveau un zbor suav, ca un cântec de leagăn șoptit de un fulg ce se plimba agale pe corzile unei harpe. Deschise ochii cu greu, de parcă ar fi stat atârnate stânci de pleoapele lui. Nu vedea decât o potecă prăfuită care urca la deal, iar împrejur negura plutea nestingherită. Se ridică secătuit de puteri și porni la drum. Sub tălpile încălțărilor lui se aflau două ace de gheață, dar nu știa de ce avea impresia că pașii îi calcă pe bătăi de inimă.
– De-ar fi să jur că nu-mi asum dreptul viață, ar fi o simplă-mprejurare poleită cu recunoștință, îmi e de-ajuns că am străpuns prin suprafață, luând puterea de a fi drept o povață. Nimic nu-mi dăruiește-ntâietatea, te rog să-mi ierți pornirea de a lua cuvântul, de mi-ar fi fost o călăuză chiar dreptatea, mi s-ar fi spulberat în prim impuls avântul.
– Nici n-are rost să te căiești pentru că ești, căci dinaintea rostului stă totdeauna firea, trecutului îi vine bine și dezamăgirea, la fel cum e prilej bun de odihnă faptul că te mai poticnești.
– Dar cum era acolo sus? fiindcă-nălțimi mai mari ca înflorirea nu se pot atinge, Înțelepciunea razelor e reflectată în apus, ori clipa e de partea celui ce învinge?
– Între petale nu se află trădători, cum printre stele albul norilor pălește, luptele nu se dau vreodată între flori, iar calea dreaptă nu se nimerește. Zborul nu se-nfiripă pe mărimea unei aripi, iar ochii nu pătrund suflu de suflet, arta de-a admira se naște-n dragostea de a clipi și simfonia simțului are pe portativ și-un tunet.
– Ce va să fie voi primi cu drag, iar întâlnirea noastră-i binecuvântare, între bine-ai sosit și rămas bun e uneori o adiere, din limpezimea sentimentului se cerne gândul vag, menirea merge dincolo de vrere, tăișul negurii se rătăcește în uitare.
– În capătul din urmă se ivește o sclipire, e poarta devenirilor înălțătoare, vei ști dacă ai reușit să-ți dărui viața întru împlinire din cât de drept pășești în drumul spre plecare.
Din adâncimea ființelor ce nu ne spun o vorbă, căci felul lor de a trăi grăiește totul.
Aici e loc destul pentru tot ce putea să fie orice zi. În acest loc încap infinite trăiri depline. Într-un colț stă așezată dreptatea – e aproape invizibilă, căci nimic nu e mai prejos, iar deasupra e doar cerul. Aici, arta de a trăi e unica știință. Aici nu e loc de cuvinte.
Tăcerea-n tandrețea-i lasă albul foii curat,
Ea umblă suav, fără să lase vreo urmă,
E semn că justețea nu ține discursuri,
Tăcerea nu-i tăinuire, e chiar vocea firii
Ce liniști presară peste ce-i de-ntâmplat.
Dar iată că gândul i-o luă înainte,
Și-acum se deșiră de la un capăt la altul,
Se varsă agale grămezi de cuvinte,
Fărâme de suflu cioplesc jurăminte,
Ca pe-o năpastă foaia le ține-n spinare.
De ce acest zgomot nu se lasă uitat?
Căci capul răsună de tumultu-i năprasnic,
Să fie gândul pururea blestemat
Să bată cărări care nu duc niciunde?
Priviți cum gonește absurd de când lumea,
Tot caut-un rost care nu e al lui,
De ce-l mai trimiteți să plece departe,
Când tocmai aproapele-l cheamă arzând?
De ce îl tot puneți să-nvioreze deșertul,
Ce bine va face izgonirea-i și cui?
Lăsați-l o clipă să se odihnească,
O fi ostenit de când umblă hai-hui.
Unul peste altul se strânseră rânduri,
Ca niște năvoade se prinseră lanț,
Din patru colțuri slove se-abat
Cu furia furtunii ce schimbă cursuri de râuri.
Cu mâini de oțel rațiunea dă să-l înșface
E capăt de rând, n-are unde scăpa,
Aici va sfârși gândul acesta – își spuse,
Punctul e capătul, îl va condamna.
Dar el nu fugea de ele nicicând,
E un hoinar ce are-n sânge galopul,
Și ce ar mai fi ca de-o viaț-alergând
Pe unul ca el să-l împiedice hopul?
Sări peste punct și pasu-i fu salt,
De-aici înainte va urma începutul,
Un altul, desigur, căci foaia se-ntoarse
Și dragul de el îmbrățișă răsăritul.
Aici e o liniște profundă, aș zice,
Nu tu litere, cuvinte, concluzii,
E numai întindere pură… deplină,
Nici argumente, idei sau iluzii.
Ah, sublimă simțire, noi doi în sfârșit!
Ce bine că goana-mi s-a potolit,
Ce limpezi sunt mugurii contopirii!
Pe puntea tăcerii ne-am întâlnit,
Știam eu că poteca cea lungă
E calea cea dulce a devenirii.
Curățenia de Paște începe din interior.
Întunericul dispare în lumina lumânării, iar umbrele se furișează pe la colțuri.
În față rămâne doar adevărul, care nu se sfiește să fie blând sau crud.
Nu rostește nici un cuvânt, dar ne privește drept în ochi.
A fost de ajuns, cu toții am înțeles ce e de făcut.
Un gând aleargă cu disperare spre noi.
Acum e prea târziu pentru uitare.
Avem sclipiri în priviri.
Sursă foto:
Ştia de mai multă vreme şi totuşi celui mic nu i-a suflat o vorbă. Ar fi fost oricum în zadar. Mulţi o porniseră de cu zori spre vetrele lor. Mare bucurie e când familia se reîntregeşte. Nici nu apucă fii şi fiicele să treacă pragul casei părinteşti că mamele îşi aduc aminte cum îi legănau de somn uşor. N-a fost deloc simplu să-i crească, au făcut totul chiar şi atunci când părea că nu se poate face nimic, orice pentru ca ei să-şi poată trăi copilăria. Sunt singurele clipe la care te-ai întoarce oricând, şi nici o mamă n-ar lăsa aceste trăiri să treacă pe lângă puiul ei. Nici ea n-a vrut s-o facă, deşi ştia ce va urma, toţi anii ce trecuseră i-au arătat că nu avea nici un motiv să spere că acum se va întâmpla altfel. Şi totuşi ceva în sinea ei licărea a speranţă. Se luminase de ziuă. Cei mici erau nerăbdători să iasă la joacă în faţa grajdului şi băteau cu copitele în poartă. Într-un târziu poarta fu întredeschisă. Doar unul dintre ei ieşi, ceilalţi îl priviră cu jind. Ar fi vrut să dea cu toţii năvală, dar învăţaseră bunele maniere chiar dacă erau atât de fragezi că măsurau zilele în zburdălnicii. Aşteptau cuminţi: pe semne că astăzi servim micul dejun separat, îşi spuseră. De parcă s-ar fi dus oricare dintre ei la sânul altei mame decât a lui. Aiurea, ar fi nimerit-o şi cu ochii închişi, că doar inima-i trăgea spre cea care i-a născut, nu stomacul sau ochii. Nici nu plecase bine cel dintâi şi ceilalţi se puseră pe joacă, acolo, în grajd. Pentru voie bună e loc destul oriunde şi oricând. Mamele ieşiseră mai din vreme şi se făcuse câtuşi de cât un spaţiu numai bun de hârjoană. Ştii cum e, nu e bucurie fără chiot, aşa că grajdul răsuna de hihote şi se oprea pentru o clipă numai când poarta se deschidea, apoi totul se relua numaidecât. De-afară nu pătrundea înăuntru nici un sunet. Ea zbiera pentru fiecare pui ca pentru-al ei. O lamă ascuțită curma copilării fără milă, iar cel care o mânuia nici nu băgase de seamă ochii îngroziți și urletele mamelor. Unul câte unul, ieșeau pe portiță gata să umple lumea cu voișia lor. Dacă i-ai fi lăsat să alerge în voie, nu s-ar fi oprit decât în amurg. Căci pentru un copil a alerga e însăși bucuria de a trăi. Paiele pe care zburdaseră ieri erau acum scăldate în sângele lor. Nici n-apucau să mai vadă o dată soarele că tăișul le și spinteca răsuflarea. De fiecare dată când poarta grajdului se deschidea o bucată din inima ei se rupea definitiv. Era mamă, la fel ca și celelalte oițe care-și văzuseră puii uciși fără vreo vorbă. N-a fost vreme nici măcar pentru un rămas bun, care rămas nu putea fi bun oricum. Deodată măcelul se opri. Un abur prelung venea dinspre omul care a răpus atâția miei atât de iute, chiar și lama ostenise. E drept că tot ce știa el că face era că pregătește carne proaspătă pentru niște comenzi primite din timp. Ea rămase cu capul lipit de bârnele țarcului și cu privirea țintă spre staul. Încremenise în ea gândul că cel mic are o șansă de scăpare.
În grajd mai rămăsese doar el, se așezase cu botul pe labele din față și câteva paie se lipiseră de nasul lui umed. Era posomorât, nu înțelegea cum de toți ceilalți ieșiseră la joacă mai puțin el – de foame uitase oricum. Întinse binișor vârful nasului, se lăsă pe o parte și adormi.
Ușa grajdului se deschise odată cu becul dinăuntru, apoi se închise la loc. Mielul tresări și deschise ochii. Seara venise parcă mai repede decât de obicei. Credea că toți ceilalți vor dormi afară, că doar venise primăvara de câteva zile. Dintr-un salt ajunse la poartă, începu să bată cu copitele în ea. Ce nedpreptate i se făcuse, nici măcar nu știa pentru ce era pedepsit, gândea el. Dar nu putea să stea locului, își luă avânt și sări cu putere pe scândurile ușii, gata-gata să le rupă. Nici el nu știa dacă aștepta un răspuns, însă un lucru era clar: i-ar fi plăcut să fie împreună cu ceilalți. Simțea că a pierdut o zi de joacă și asta i se părea crunt.
Când ieși afară avu sentimentul că se sufocă, păși înainte și simți paiele umede sub copită. Nu știa de ce o senzație de rău îl copleșea pur și simplu, doar avea să se întâlnească cu toți ceilalți, fusese iertat. O văzu pe mama lui privind fix, parcă nici nu răsufla. Ea căuta privirea omului, voia măcar să o privească în ochi înainte. Lumina palidă a becului agățat de o prăjină părea ca o flacără sugrumată încet. Mai făcură doi pași, apoi se auzi un icnet. Liniștea care se lăsase parcă înghițise un munte de durere și de aceea nu mai încăpea nici un sunet în ea. Întunericul din zare era ca o cortină trasă peste această clipă. O picătură de sânge căzu din vârful cuțitului pe paiele uscate și parcă văzduhul s-a cutremurat ca după o explozie.
Sursă foto:
Ploaia și picătura nu se puteau numi altfel, deci cred că inspirația de a le boteza așa e un dar divin. Cred că nu invetăm cât mai degrabă descoperim. Orice facem noi are la bază elemente deja existente. Noi facem combinații, nu creăm. Creația presupune construcție fără reper. O invenție ar fi, să zicem, denumirea unei zile a opta a săptămânii. Ia să vedem, cum ar suna? E greu, nu-i așa? Și mai presus de toate, e nefiresc. Tot ce vedem și avem ne-a fost dat, ca atare e o lipsă de respect să ne însușim orice. Asta nu înseamnă că nu ne putem bucura de frumuseți, dar în nici un caz nu-i o idee bună să încercăm să le deținem. Fiindcă, la urma urmei, nici nu vom putea, posesia lor e doar fictivă. Există mai multă logică în natură decât în hotărârile noastre zilnice. E și normal, natura e creația vieții. Îți dai seama cât de curat trebuie să fi fost primul suflu, ce splendoare a fost prima rază de soare sau ce feerie a adus primul mugur înflorit?
Cea mai mare realizare a omului este să viseze curat, cu toată inima, el nu poate crea ceva fără un punct de plecare, creația pură e să dai viață inimaginabilului, adică să începi de la absolut nimic.
Nici un element, nici o particulă, nici o istorie, nici o îndoială, nici un gând, nici o speranță, nici o faptă, nici un exemplu, nici un principiu, nici o lege, nici un trecut, nici o nuanță, nici măcar o floare. Doar respirând viață fără nici o întrebare, fără nici o căutare de răspuns. Un singur, simplu și total a fi. Fără nici un gest, fără soare, fără plânsul bucuriei, fără apă, fără nici o interpretare, fără roua dimineții. Fără un cap care să judece și să împartă, ci doar o rațiune a simțului desăvârșit.
Aceasta este într-adevăr prima sclipire.
Îmi încredințez viața ființei care a adus pe lume frumusețea. Ai văzut câtă lumină aduce un zâmbet sincer sau cu câtă gingășie se deschid petalele unei flori? Ai văzut cât adevăr spun ochii unui copil, l-ai înțeles dinainte să învețe să vorbească? Crezi că păsările dansează pe cer după ce se asigură că le ies mișcările la repetiție? Frumusețea e o certitudine. Se prea poate ca viața să ne fie mamă tuturor, o mamă iubitoare care ne va ocroti veșnic.
Dă-mi mâna, hai să credem în frumusețe!
Martin se trezise de astă dată dis-de-dimineață, hotărâse ca drumul pe care urma să-l parcurgă în ziua aceea să poarte pecetea pașilor lui. Nimic nu-i mai potrivit decât să lași lucrurile în legea lor. Așadar, mersul pe propriile picioare este singura cale firească de a călători, căci dacă ți-era menit să te miști pe roți, Dumnezeu te făcea bicicletă. Lui Martin îi fu pe plac acest adevăr și vru să-l pună în aplicare. Își puse pelerina de ploaie și ieși pe ușă. La ora aceea îi puteai găsi pe cei mai oropsiți dintre oamenii muncii. Dacă n-ai văzut pe cineva care se uită bine în jur înainte de a se așeza pe unul dintre zecile de scaune libere, ai toate șansele să zărești un astfel de om dacă te pui la drum în creierii nopții. Această sfială nu vine din teamă, ci mai degrabă din bun simț. Închipuiește-ți o sală plină cu scaune goale. Dacă există un om care e în stare să întrebe dacă e cumva vreunul dintre ele rezervat, mai precis cel pe care urmează să se așeze, acela e un om care nu numai că se gândește la aproapele lui, dar ia în considerare dorințele și necesitățile sale. Martin fu surprins mai degrabă de mulțimea de oameni care se afla în drum spre lucru la acea oră a dimineții decât de specificul ei. Nu se aștepta să găsească o aglomerație la ora respectivă, nu și-ar fi imaginat că e o bătălie atât de mare chiar și pe locurile cel mai puțin călduțe din societate. Ar fi tins să creadă că toți se bat pe ora aceea târzie la care se trezesc cei care au obective care nu țin cont de viața altora. Mergea țanțoș ca de obicei, însă ploaia îi intra în ochi. Înclină capul într-o mișcare demnă de o schimbare care trebuia musai făcută. Brusc ochii i se ațintiră spre asfalt, iar ceea ce văzu îi schimbă definitiv modul în care privea lumea. Familii întregi de melci spoite pe asfalt, care mai de care mai mic, fără cochilie și fără apărare în fața pașilor grăbiți. Se aplecă încet spre asfalt, apoi se trase brusc la loc. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Râme spintecate, gândaci striviți, trotuarul arăta ca un câmp de luptă. Ploaia se oprise, dar umezeala continua să scoată melci și râme de prin tufișuri. Ieșeau de după borduri ca niște copii care dău navală pe poarta școlii după ultimul sunet al clopoțelului; viteza nu era aceeași, dar bucuria da. Se aplecă din nou lângă o râmă care se zbătea din jumătatea nezdrobită. Lângă ea, o alta zăcea nemișcată, deși era mult mai puțin sfârtecată. O luă pe cea încremenită în palmă, se gândi că poate în pământ ar sta mai bine, indiferent dacă își va mai reveni vreodată sau nu. Lui Martin i se tăiaseră picioarele. Pentru prima dată simțea suferința altei ființe care nu îi semăna la trup. Păși cu grijă, să nu cumva să strivească mulțimea de vietăți din jur. Zări un loc cu pământ mai afânat și se porni într-acolo. Firicelul roșu din mâna lui se clinti ușor, îl simți ca o bătaie firavă de inimă. Scârmă pământul ușor cu degetul și așeză râma în micul șanț pe care îl făcuse. O întinse cu grijă și se bucură că nu săpase mai adânc, ar fi fost trist să o rănească pe alta care stătea liniștită, învelită cu plapuma dătătoare de viață pentru a o salva pe ea. De cum se văzu pe pământ, râma se învioră. Martin o privi câteva clipe și apoi o acoperi cu stratul protector care îi venea ca un pansament. Se întoarse pe trotuar cu gândul să-i ferească pe toți din calea pașilor grăbiți. Micii limacși i se lipeau de vârfurile degetelor, putea lua câte șapte-opt deodată. Găsi un băț subțire și cu el pescuia râmele întinse pe asfalt. Se uita cu mare grijă în jur, erau și melci cu cochilii cât bobul de orez. Ce minunății îi era dat să vadă! Și totul pornise de la o plecare de cap. Orașul începuse deja să se trezească. Zgomotul mașinilor se auzea din ce în ce mai tare, iar trotuarul se umplea de forfota oamenilor care se îndreptau grăbiți spre serviciu. Martin se tot așeza în fața câte unui pâlc de melci și râme, pentru ca oamenii să îl ocolească și astfel să protejeze ființele până când ajungea să le ia din drum. Numărul răniților și decedaților crescuse considerabil de când strada se populase, iar Martin nu mai făcea față situației; nu știa dacă să-i ia din drum mai întâi pe cei răniți sau pe cei nevătămați, începuse deja să cântărească șansele unora sau altora de supraviețuire. Știa prea bine că și dacă s-ar fi lungit pe trotuar în fața lor, tot n-ar fi salvat decât o mică parte din acele viețuitoare, că doar nu-i putea face atenți pe toți care treceau. Pentru o clipă avu un impuls puternic care-l împingea să meargă dinaintea fiecărui om și să-i spună: ”Te implor, ai grijă pe unde calci. Măcar uneori.”. Făcu un pas în față, dar se opri. Orice-ar fi făcut de acum înainte, nu mai putea trece mai departe indiferent. Începu din nou să picure. Valuri de melci și râme ieșeau de după gardul viu, ca într-un fel de urare de bun venit adresată ploii. Martin tresări, făcu un pas înainte cu gândul să-i oprească. Sub picior simți cum o mică pietricică se frânge. Ridică talpa, un pui de melc zăcea strivit de asfalt, și dacă nu s-ar fi aplecat, nici măcar nu l-ar fi observat, atât de mic era. Curând ochii i se umeziră. Se bucurase mai devreme că poate vedea ce minune e frumusețea, că a văzut de aproape trăsăturile fine ale ființelor din jurul lui, niciodată nu le privise atât de atent, iar acum ochii i se înecau în lacrimi. Își dădu seama că nici măcar nu izbutise să apere frumusețea, deci să participe la facerea ei era peste puterile lui. Căzu în genunchi și ridică mâinile spre cer, spunând: ”Doamne, ce mic sunt!”.
Pune un zid între tine şi temeri, apoi fă bine şi spune-le să stea la locul lor. După aceea va trebui să mergi până la locul de unde ai luat zidul şi să construieşti altul în locul lui. Dacă tavanul nu a băgat de seamă că lipseşte, nu te baza că se poate ţine de glume, că poate cazi în plasa spontaneităţii cu puţin timp înaintea lui şi vă întâlniţi la mijloc; adică tu să te-nvecinezi cu podeaua şi tavanul să-ţi calce pe urme. E-adevărat că mâna care te mângăie pe creștet ar putea și să te ia la palme, dar nu degeaba e tavanul baza acoperișului. N-o să vină peste tine decât dacă-l vei chema vreodată atât de aproape. El o să ajungă-ntr-un suflet, neștiind că te va strivi cu înflăcărarea lui, căci nimeni nu i-a cerut o îmbrățișare. Și totuși el asta face de-a lungul întregii lui existențe, ocrotește cu brațele deschise. Nu-mi spune că n-ai văzut cum se întinde în jurul a tot ceea ce tu ai vrea să păstrezi cu drag. Nu e ciudat că nu i-ai mulțumit niciodată pentru că te face să simți că ai un loc al tău? Da, e vorba de unul fizic, dar în spatele peretelui care-ți împrejmuiește casa ești pur și simplu cum nimeni altcineva nu te poate vedea. Și n-am spus că ai fi fățarnic în lume, doar că aici nici o privire nu pătrunde, deci ești ferit de presupuneri și concluzii. Zidul are suflu, îți știe necazurile și bucuriile, dar, cel mai important, a fost martorul atâtor vise. Când vântul turbează în fața nedreptății, el te ține afară din calea lui, dar socoate că e bine să-l auzi dinăuntru cum vuiește, căci glasul lui e furie și jale; să iei aminte când e vânt năprasnic, atunci nu mai e vreme să cântărești adevăruri în cugete și maxime, e prea târziu pentru a se alege pleava de sămânță, atunci se cutremură pământul de nemernicie. În acele clipe el ține piept rafalelor și se înalță cu blândețe deasupra florii care a crescut la adăpostul marginii lui. A oprit el și gloanțe, nu l-au dărămat nici obuze. Însă pe vânt îl respectă, știe că suflarea lui e necesară și i se opune cu un soi de rușine timidă. Doar brațele lungi ale iederei se mișcă necontenit, legănându-se ca într-un fel de plecăciune. Ascultă, e cântecul zbuciumării firii – e prea gol pretutindeni. Și totuși iată-l, e ca o făptură de piatră prăvălită la pământ, ghemuită, acoperindu-și puii cu întregul corp. Acesta este zidul care a învățat de la stânci cum să domolească mânia, toate valurile spumegânde s-au măcinat izbindu-se de statornicia lor. Vedeau ele neclintirea stâncilor dinapoia lor? Da, desigur că știau că se vor frânge, dar furia strigă mereu ”înainte!”. Iedera mai are pe ici pe colo câte-o mică frunză rămasă, iar vântul nu i le-a smuls. Dacă te dai doi pași înapoi, vezi cum brațul cel mai lung se ridică până spre colțul de sus al zidului. Ea și-a pus mâna pe după umărul lui, e dansul ale cărui mișcări le poți vedea numai cu ochii închiși. Uneori e vals, alteori tango.
Sursă foto:
În negura zilelor noastre de apus,
Cete de morți ce simțu-și azvârliră
Vin să ne-nvețe cum și-au dobândit dreptul la viață,
Cerându-i în genunchi mândriei milă.
Cum, n-ați văzut leșuri de existențe
Cum spurcă zorii cu priviri pizmașe?
Parcă din ciudă s-au născut pe-această lume,
Mârșave fapte vin din mințile lor lașe.
N-ar recunoaște-n ruptul capului
Că unicul lor merit e disprețul,
E singurul pe care-l câștigă drept,
Se-mbată cu veninul ocrotit la piept
Și cer urmașilor să le plătească prețul.
Ce hâd morman de inimi crude,
Ce crunt ospăț cu colți pe care-i ascute umbra,
Cum mușcă javrele petale de candoare!
Nu-i nimeni să le strângă-n laț putreziciunea,
Nu-i nimeni să le curme blasfemia?
N-a mai rămas nici o scânteie de ardoare,
Permitem ca din vorbe dulci, sfidând onoarea,
Să fete pe la colțuri infamia?
Unde-i stimabila purtare,
Vorba de duh ce cheamă plecăciunea,
Unde-s virtuțile ce plămădesc cu osteneli recunoștința,
Doar pentru desfătări sacrifică ființa
Ce-are mai scump din ce i-a presărat pe chip minunea?
De câte ori să-nchidem ochii în fața ororii,
Cu câtă josnicie să privim în lături,
De ce să trecem puntea cu rușinea
C-am ridicat în slăvi lucirile comorii?
Ne arde-n tâmplă licărirea-i falsă,
Ne bate pe obraz lumina,
E locul ei acolo sus, pe cer,
Dar noi am vrut-o-n fiecare casă.
Pe boltă e destulă pentru toți,
Ne are-n grijă și cu drag pe fiecare,
Dar noi ne-ascundem sub acoperiș,
Așteptând izbăviri din culmi de felinare.
Frumosul gând răsună-n golul dinlăuntrul nostru,
Copilăria ni-l păstrase pentru când vom crește mari,
Făcut-am imnuri din strigăte de disperare,
Năravului îi devenirăm tributari.
Adio inocență și magie,
V-am sugrumat suflarea din nesocotință,
V-am alungat prin suprimări neîncetate,
De-aceea să vă-ntoarceți nu e cu putință.
Cum de-a ajuns o lespede piatră de temelie,
Ce-acoperă de secole adevărata față,
De ce am cutezat să presărăm minciuni pe glie,
De ce ne-am coborât cu bună știință într-atât,
Încât în fața a ceea ce suntem azi
Ne’nduplecatul viitor rămâne mut?
Suntem groparii viselor ce încolțesc în suflet idealuri,
Rânjim rostogolind frânturile ultimei speranțe,
Se prăvălește morala în urale
La poalele grămezilor de nepăsare.
Nu ne-am născut ca să trăim întocmai până când
Din conștiință lacrima șiroi curgând
Să ne dezvăluie lucida cugetare cum că potul
E numai să te dăruiești deplin,
Să lași întruna de la tine, căci mereu ai totul?
Plânge văzduhul ofilite frumuseți
Zădărnicite-n chip meschin de euri deocheate,
S-a-ntunecat cu dezolare răsăritul,
Jignire i-au adus omagiile trucate.
Mișei mai suntem, fățarnici cu năframă,
În văi ar trebui să tune cuvântările tăioase,
Îndrugăm adevărul într-un aparteu,
În schimb, răsună un blestem pocit
Și sfarmă cântul pâlpâirilor duioase.
Ticăloșie infatuată, ia aminte,
Din cerul înstelat va coborî năprasnica furtună,
Cu străluciri te va orbi sublimul,
Așa, continuă să te-ndopi,
Căci el te va-neca, preaplinul.
Sursă foto:
Trenul plecase de multă vreme, iar în urma lui lăsase toate așteptările. Toate clipele pline de fantezie au rămas în gară, căci drumul, călătoria, sentimentul, toate sunt deseori diferite decât așteptările. Ceea ce putea fi rămâne pe loc, ceea ce este merge înainte. Ce nebunie, să mergi necontenit înainte, ba chiar și grabnic, să nu privești în spate și totuși să te întorci în aceleași locuri, să bați aceeași cale privind numai înainte, ca și când izbăvirea ar veni din această fugă. Încotro ar fi calea cea bună, dacă noi ne-ntrebăm de unde venim și nu ”ceea ce putem să devenim”? Dar au plecat cu toatele, numai că ele se întorc la noi cu ceva nou de fiecare dată. În acest tren sunt numai locuri în picioare, se spune că asta ar fi poziția dreptății. Să stai pe scaun e opusul rugăciunii, și, pe undeva, e și normal, în loc să stai în genunchi, te așezi prea comod ca să-ți pese prea mult. Nici un inculpat nu-și recunoaște vina stând jos, el pledează din picioare. Iată, să stai pe scaun e prea josnic și pentru minciună, cum altfel ar putea să stea ele, dacă nu în picioare, ele, care-s sclipiri de adevăr? De bună seamă că pe această rută nu a existat niciodată controlul, aici e o ordine care vine de undeva mai presus de minte, așa că nimic nu poate fi interpretat sau însușit fără drept. Rugăciunea e pentru iertare și recunoștință, nu pentru dorință. Rugăciunea e oglinda-n care-ți vezi sufletul, și n-ai ce să ceri de vreme ce-l ai în față pe cel care știe să recunoască frumusețile mai bine decât oricine. Deși vagoanele-i sunt nenumărate și locomotiva pusă pe iuțeală, trenul aista nu face zgomot câtuși de puțin. Semnalul lui de alarmă se simte, nu se aude. E un tren mai special, nu întârzie și nu se oprește niciodată, toți pasagerii urcă și coboară din mers. Cu toate astea, nu e niciodată îmbulzează și nici nu există neînțelegeri. Geamurile sunt îndreptate spre apus, în viața fiecărui pasager e loc de atâtea începuturi. Bagajele sunt de fapt intensități. Compartimentele sunt spațioase, nimeni nu umblă cu jumătăți de măsură. Pe holuri nu zăbovește nimeni, nu există nerăbdare sau încurcături. În trenul vieții s-au suit clipele, străbat depărtări și apoi se întorc la noi cu și mai multă profunzime și înțelepciune. Cât despre celelalte trenuri… frunzele știu prea bine, de aceea au și rămas aici: ajungi acolo unde trebuie când îți cauți rostul pe lângă vatră, acolo s-a născut și el, odată cu tine.
Mulțumim domnului Florin Galan pentru fotografie.
Asta spune râul când coboară la vale – și ploaia, și visul, și inspirația. Tot ce vine de sus ajunge la toată lumea. Tot ce vine de sus se dăruiește deplin, fie că e rază de soare sau sunet de aripi. Dacă putem admira ceea ce vedem înseamnă că suntem capabili să iubim ceea ce simțim. Simți apa, fără s-o atingi, fără s-o asculți? Ți-ai imaginat cum trăiește o piatră, ce-ar putea gândi ea? Ai urcat până-ntr-acolo unde norul stă față-n față cu răsăritul? Ce schimbi de replici ar putea fi între ei, înainte ca soarele să se arate întregului pământ? Ce bine că nu vom ști niciodată lucrurile astea! Putem visa la ele în fel și chip, ne putem închipui orice. Acest ”orice” e însăși libertatea pură. Firește că visul vine de sus, altfel aspirațiile lui n-ar putea fi atât de înalte. Acolo e lumea rugăminților care s-au ridicat peste puteri, acolo e patria celor ce se-mplinesc fără să fie mai întâi rostite.
Un mărăcine la margine de râu de-aș fi,
Și tot aș ști ce-nseamnă să-nflorești,
Un susur blând în mintea unui surd ce desena câmpii
Învie gândul și voința din farmec de povești.
Iubită apă, treci iute fără-n urmă să privești,
Se prăvălesc la vale năzuințe,
Prin simplul fapt că te iubesc, îmi dovedești că ești,
Așa-i șoptea din nemișcarea lui eternă,
Plină de patimi și fără de dorințe.
Un mal bătrân în care a săpat conștiința
Se pregătea de-o viață să rămână,
Căci îi pleca tot ce-i era mai drag odată cu ființa,
Și iată că din veșnicia de-ntâmplări
Tot clipa rămânea peste suspinul lui stăpână.
laizvor.com 