Avea toată casa cu el, şi poate că e mai bine că nu o avea în suflet, în fond, întâmplările dau suflu pereţilor. Plase, multe plase şi două genţi pe umăr, se mişca de parcă ar fi dus în spate ani grei de durere sfâşietoare. Mersul legănat nu-i trăda vârsta, oricum ducea cu el mai multe decât putea vedea oricine, cumva din interiorul lui răsărea o umbră care se abătea peste întreaga stradă. Am trecut iute pe lângă el, mă grăbeam să ajung la timp în locul din care nu se ştie când pleci, fiindcă nu tu decizi când e momentul şi nici măcar situaţia nu e cea care hotărăşte. Cu toată viteza care mă smulgea peisajului străjuit de stâlpi, n-am putut să trec fără să privesc în urmă. Dintr-o clipire am văzut că omul nu se clătina de fapt, ci plasele trăgeau de el în direcţii diferite. Omul aruncă o privire într-unul dintre coşurile de gunoi de pe trotuar şi trecu mai departe. Şi eu care mă grăbeam să ajung repede ca să apuc să iau micul dejun, despre a cărui importanţă mi s-a vorbit îndeajuns încât să ajung să i-o ofer fără tăgadă. Golul din stomac mi s-a evaporat, am privit încă o dată înapoi, picioarele mi se mişcau cu repeziciune şi, ciudat, parcă omul acela fugea de mine şi nu eu mă îndepărtam grabnic de el. M-am oprit vreme de câteva secunde, am hotărât că nu m-am depărtat suficient de mult de el ca să mă coste prea mult timp să-ncerc să-i dau o mână de ajutor. Am pornit în goană spre el, pregătind în acelaşi timp o bancnotă de 5 lei, mă gândeam că l-ar scuti pentru scurtă vreme de căutări. De cum m-am apropiat,  am observat că avusesem dreptate, era cu puţin mai în vârstă decât mine. Când am ajuns lângă el era deja cu spatele, parcă sufla în mâini, m-am dat după el ca să-i pot vorbi în faţă, atunci i-am observat privirea pierdută, parcă retrăia continuu un şoc de câteva secunde. Părea bolnav sau oricum în afara realităţii, privea în jos, fix. I-am întins totuşi bancnota, strecurând un „poate aveţi nevoie”… n-a schiţat nici un gest. Am crezut că n-a auzit, m-am apropiat şi mai mult de el şi am repetat. Mi-am dat seama că nu era nevoie să zic nimic, era clar că observase ce ţineam în mână chiar şi fără să-şi mişte privirea. De fiecare dată când îl priveam simţeam un gol imens în suflet şi timpul se oprea în loc. Am insistat totuşi: „Sigur nu-i vrei?”, el mi-a răspuns cu cel mai vlăguit şi mai stins „Nu” din câte am auzit. Mi-am dat seama că-l tutuisem deja. Brusc m-am trezit că-l întreb: „Te pot ajuta cu ceva?”, mi-a răspuns la fel, deşi îmi era limpede care era urmarea dinainte să-i pun întrebarea. Ochii lui priveau ţintă în continuare, avea o scârbă sfioasă, un dezgust ruşinos în ei. Îi era jenă de sila lui şi în acelaşi timp nu putea să nu o recunoască, să n-o arate. Am plecat alergând ca şi înainte;  următoarele clipe au fost groaznice, mi-am dat seama că nici n-am putut suporta să-i văd durerea, darămite s-o simt mereu cum creşte în mine muşcând fără oprire din sufletul meu. Da, sufletul poate muri, am văzut asta azi, cu ochii mei. Deşi sufletul lui murise, durerea îl devora în continuare, dispăruse zbaterea lui şi-l putea savura liniştită. Dar sufletul nu moare de durere, căci e şi durerea un sentiment destul de intens, iar sufletul asta respiră, simţăminte. Numai nepăsarea poate ucide sufletul, dar  în cazul lui indiferenţa venea din altă parte, parcă toată indiferenţa celor din jur se cuibărise în golul din el. Stricăciunea din noi ajunsese la sufletul lui prin ignoranţa noastră, prin impasibilitatea cu care îi omorâm pe toţi cei care mai au ceva pur în ei. Ne-am învins pe noi înşine, singurul nostru duşman a triumfat: ne-am minţit suficient de mult încât să credem orice tâmpenie care ne ţine captivi în mlaştina cu suflete moarte a comodităţii. Ne e lene să ne dăm seama că de ruşine nu ştim să ne uităm la stele, avem capul plecat spre lumea virtuală fiindcă nu ne-am asumat responsabilitatea de a o înfrumuseţa pe cea reală. Fugim de noi, în loc să alergăm cu braţele deschise unii către alţii. Răsare câte-un mugur de speranţă într-un colţ ne-mpietrit de gheaţă, şi pân’ la prima talpă care-l calcă nu-s atât de multe piedici. Încă se poate să ne întoarcem din prăpastia întinării, copilăria ne-a păstrat cu grijă câteva şanse de-a ieşi la lumină. Cât despre el… oricând e prea târziu.

Sursă foto:

http://bit.ly/1lcSK3b