Un cavaler călare răscolește cu obișnuita-i delicatețe dealurile albe, înălțate peste pământul ce se-nnegrise de necaz. E acel cavaler căruia îi vedem doar faptele, atât. Nu știm cum arată, vedem doar ce face – și cât de bine face! Suflul lui dă viață anotimpurilor și aripile-i îi învață să zboare și pe cei care nu le au. Uite, de pildă, o simplă adiere îți aduce oricând înălțimile în palme. Așa știe el să-ți dăruiască o mână de ajutor când ai căzut. Puzderia de fulgi îmi amintește că fiecare clipă e vrednică de frumusețe. Trebuia să fi aflat până acum că fiecare zi e sfântă, nu-i loc pentru murdărie nicicând. Și totuși… Dar să privim în sus, doar acolo ar putea să locuiască speranța. Iată, fulgii de nea par bucățele din cortina cu care e acoperită măreția vieții, îți dai seama ce trebuie să se afle dincolo de ea? Nu, n-ar avea rost să răspundem, de ce-am încerca să cuprindem infinitul cu brațele? Deși parcă m-aș vedea îmbrățișându-l. Așadar, rămâne stabilit, e totul cât se poate de clar, nemărginirea nu încape în capul nostru, are și el doar câțiva centimetri, ce Dumnezeu!? Da, sufletul e o frântură de veșnicie închisă în trup, firește că se va elibera părăsindu-l. Dar nu va pleca până ce nu va înfăptui pacea inimii cu mintea. M-am luat cu vorba și-am uitat să mă bucur. Of, s-a dus și clipa asta. Cred că trăim cu adevărat când admirăm. Ce ziceam? A, da, acum cavalerul prinse a se odihni puțin, un pic de răgaz nu strică. Însă ia seama la ce-ți spun, el nu stă pe loc când se odihnește – nu, nici pomeneală. Atunci când se liniștește e doar o prezență mai discretă. Cum o fi să poți alerga fără să lași urme, fără să calci totul în picioare? Parcă nici zborul nu poate fi atât de lin. Atunci când e jucăuș, lumea spune că viscolește, când el de fapt se poartă ca un copil, se joacă cu zăpada. Și ce picturi pe pânză de nea face, ai zice că s-a născut din toate culorile la un loc. În această nesfârșire de alb se află totul, căci viața nu poate fi decât curată. Tot ce există are o fărâmă de lumină drept sâmbure. Așadar, dă lampa nițel mai tare, lasă flacăra să crească peste întuneric și să-l învăluie, luminează-te. Firește că vocea dinlăuntrul meu mi se adresează și mie. Ar fi și caraghios, ba chiar nepoliticos să le vorbească tuturor numai mie nu. Mi-aș trage câteva palme, dar tot lovitura din partea vieții se simte cel mai adânc. De, trebuie să ne dojenească oleacă, altfel o luăm pe arătura pe care nici n-am arat-o noi, și nici n-am însămânțat-o cu destulă bună cuviință. Oare de-aia era pământul așa necăjit? Ehe, încă de multe altele are și temei să fie, deci ce să mai vorbim? Ia te uită, zăpada aproape că a acoperit de tot brăduții aruncați pe te miri unde. E o rușine să li se aducă asemenea necinstire, dar uneori nepăsarea e confundată cu obiceiul. Cred că ninsoarea e o răsplată pentru bună purtare, nu-i de mirare că prin unele locuri Crăciunul a fost mai uscat ca luna lui cuptor. Îmi cer iertare, copila mea, nici eu n-am fost vrednic de binecuvântarea zăpezii, de aceea te-ai jucat numai cu bulgării din povești Crăciunul acesta. E drept că unii au călătorit pe alte meleaguri ca să poată striga din mijlocul pârtiei, dar asta se poate numi înșelăciune. Și cum pot ei să se-arate în fața pădurii în timp ce-n casa lor zac zece ani de bună creștere, ramuri de înțelepciune încă vii, sufocate de un pustiu plin cu nimicuri, e numai treaba lor. Doamne, oare câți ani au trecut de când n-a mai fost zăpadă de Crăciun?  Ce grozăvie și cu sărbătorile astea lumești, cam multă lumină artificială pentru niște oameni care n-au nimic de ascuns. Ciudat, la cumpăna dintre ani, oamenii se bucură pe același fundal sonor care aduce oroare în multe părți ale lumii. Las’ că aici e vorba de niște bubuituri colorate. Rușine să-ți fie dacă te prinde Ajunul cu arma-n mână, măcar atunci să fii demn de aerul pe care-l respiri. Chiar, războiul sărbătorește revelionul sau e cumva la datorie? Urât cuvânt, datorie, sună a compromis putrezit. Ptiu, ce iute fuge gândul ăsta, nici n-am băgat de seamă că prea bunul nostru cavaler cânta când la o ramură din vârf de brad, când la o streașină, ba chiar și la o brazdă de zăpadă. Ce dar minunat e să-ți fie trăirea cântec! Să fim mai respectuoși, să ținem minte că noi nu putem decât să murdărim zăpada.