Auzi, eu înot în franceză de la patru ani, am și-o diplomă pentru trei vise consecutive în spaniolă, fără subtitrare. Am primit la Stockholm premiul de excelență pentru cea mai îngrijită cocoașă și ies bine în poze și cu ochii închiși. Arăt ca o cârpă umedă de la aplecarea pe care o am pentru arte atât de subtile că doar eu le pot confirma existența. Am patru personalități diferite de mine, asta înseamnă că pot să stau la patru birouri diferite în același timp. Hai, nu te supăra, așa vorbesc eu, de parcă aș avea de ce să te-ameninț. Uite, dacă vrei îți povestesc cum am ajuns să citesc în stele după amiaza. Abia mă întorsesem în țară, fusesem în vacanță să absolv o facultate, puteam s-o și absolvesc, dar n-aveam schimbat. Îmi făcuse o rudă de-a mea dintr-o viață anterioară o invitație, cică să vin negreșit unde-a picat cireașa aia amară din pom de n-a observat-o nimeni. N-am apucat să o întreb care era locul cu pricina, am luat primul avion personal și am tulit-o, și-așa întârziasem la o petrecere și mă plictiseam teribil. Am ajuns în locul în care visam să ajung când aveam insomnii, cu un decalaj de câteva cupe de înghețată – dobitocii de la aeroport n-aveau covor bej așa că am fost nevoită să închiriez din mers un sătuc de prin apropiere. Nu-i problemă, am fost bine primită. Tu știai că și țăranii au dreptul să respire? Mi-am dat seama de asta din prima, țoți răsuflau în timp ce alergau din calea avionului de parcă era obligatoriu ca ei să trăiască. Mi s-a părut cam nepoliticos și autoritar, dar de, eu eram oaspetele, ce puteam să mai zic? Bine, aș fi putut să le scot ochii că le-am asfaltat ulița instant, dar sunt o persoană de onoare, de data asta au scăpat cu un avertisment, o nimica toată, o taxă de drum pentru fiecare picior în parte. Serios, nu le-am făcut și pentru mâini, mă gândesc că dacă se îmbată la birt merg în patru labe prin șanț, nu pe drum, și n-ar fi etic. A, ghici cine m-a sunat cât am dat puțin ocol ca să se asfalteze ulița. Aia cu care nu mai sunt prietenă bună. Nu, că nu voia să ne împăcăm, m-a anunțat că e musai să ajung zilele astea la tribunal că cică se pronunță sentința. E, cum nu știi?! Am dat-o în judecată fiindcă și-a făcut unghiile la fel ca mine. Nici nu vreau să aud asta, le-am spus și judecătorilor, nu-mi pasă cât de mult durează să demonstrez că eu mi-am tatuat prima bișoni cu pălărie siclam pe unghii, important e să se întâmple cât mai repede. Deja au trecut zece ani și mi se pare suficient. Le-am și zis, ce-mi tot spuneți mie că nu se mai pot amâna alte procese, ce, am eu vreun magazin de dovezi și l-am uitat închis, sau ce? În fine, niște încurcă lume, o tot țineau pe-a lor, cu nu știu ce cazuri de executări și oameni scoși în stradă până la pronunțare, că n-au unde să mai intre și alte procese, că trebuie și ei să se odihnească o dată la zece zile, că numai eu am sute de astfel de acțiuni în instanță, că mai sunt destui asemeni mie, că mai sunt și alte probleme în oraș și că dacă nu-s ale mele nu înseamnă că nu sunt importante. Hii, tre’ s-o tai, trec prin Viena să-mi ridic clătitele, că se răcesc, și-apoi fug la miting. Nu se mai poate, domnule, cu hoții ăștia, trebuie să-i oprim! Cu oameni ca mine dăm înainte, că nu m-am școlit degeaba pe-afară ca să aduc știu-cum-ul în țară. Jos guvernul, jos hoția!