
Îmi amintesc foarte bine, când treceam pragul casei nici nu mai știam ce zi e. Bucuria de a fi afară la joacă îmi umplea sufletul și mintea. Mă opream la primul mănunchi de zăpadă, apucam cu mâinile goale o bucată și o strângeam între palme. Simt și acum trosnetul ei între degete. Primul bulgăre era ca un salut respectuos către cea care ne era ca o zână din povești. Acea întindere albă nu putea fi altceva decât țesătura unui vis. Sania aluneca ușor, iar sunetul tălpilor ei înaintând prin zăpadă era printre cele mai melodioase pe care le auzisem. Acel sunet avea un fel aparte de a pătrunde până în adâncul ființei, ca un vârf de vibrație adus până-n inimă de o adiere de vânt.
Derdelușul din spatele blocurilor ne aștepta pe toți, știa că vom veni negreșit. Chiotele noastre pluteau în zare și toată larma aceea nu era decât muzica unei copilării trăite cât se putea de mult. Ore în șir urcam și coboram, iar atunci când ajungeam din nou sus ne cuprindea aceeași bucurie. Cu hățurile în mâini și privirea înainte, eram gata să pornim în acea călătorie fantastică de câteva clipe și pentru care petreceam acolo o bună parte din zi. Uneam săniile, ele deveneau vagoane în trenul care gonea la vale parcă împins de fericirea noastră; și fiecare dintre noi avea sentimentul că sania lui e locomotiva.




















