Dat afară din realitate de propria conștiință, distinsul dirijor se afla acum din nou în fața reflectoarelor. În lumina puternică ce se spărgea în mici delicii acustice, părea ca umbra unei foste încercări de a străluci. În clipa asta era liniște, orchestra pregătea instrumentele, aplauzele fuseseră ca de obicei stârnite și înainte de prestație, chiar și numai pentru bunăvoința de a intra în scenă. Începe repriza de tuse și murmur scurt dintre partituri. Exact, se începe cu o pauză și pentru public, doar urmează să urmărească fiecare arie cu răsuflarea tăiată.

Se dă tonul, instrumentele trimit scrisori de drag învelite-n suspine sonore către timpanele receptive. Poștașul e unda arcuită a unei contopiri melodioase. Adresa nu e niciodată greșită, asta doar dacă destinatarul are fereastra auzului fin deschisă. E drept că pentru a o deschide trebuie să pilești un pic ascultarea, o faci cât un ac de electrofon și descui binișor poarta culoarului care duce către ciocan și nicovală, ai grijă să nu aluneci pe cartilaj sau să te împiedici de conductul auditiv extern și, când ai trecut de timpan, lași ușurel pe scăriță intenția de a capta delicatețea auditivă și te bucuri dacă dorința ta străbate toate cele trei canale semicirculare și dă vestea către cohlee. Dar ai grijă ca nu cumva să coboare răsunătoarea recipisă cu arzătoarea-ți solicitare pe trompa lui Eustachio, că-n loc de lacrimi care curg pe obraji și ajung la inimă sfârșești prin a prezenta erupții de mucoze. Pe scurt, ce frumos e când lași armonia călduroasă a simfoniei să-ți pătrundă sufletul și nu astupi cărarea către el.

Partitura pare inspirată dintr-o operă cunoscută, dar nu aspectul ăsta o face atât de pătrunzătoare. Deodată, contrabasistul atacă o arie complet nouă, în timp ce jumătatea concertului se vădește din cele două grămezi de foi egale, în care sunt așezate partiturile pe stativ. Un trompetist îi ține isonul. După un schimb volatil de priviri, violoniștii continuară partitura. Cu toate că nici linia flautiștilor nu se lăsase înșfăcată de uneltirea celor doi distorsioniști, disonanța se făcea remarcată chiar și pentru cei care nu prindeau din zbor nici aluziile fățișe. Eroare sau lipsă de onoare, iluzie sau servilism? Nici nu mai contează, cert e că în aceste momente pe scenă se află două orchestre, una alcătuită din trompetist și contrabasist și cealaltă formată din ceilalți instrumentiști. Se aude un răcnet de mim. El e vocea întâia într-un cor de opinări virtuale. Corul e pe o singură voce, care este chiar a dirijorului. Chiar dacă nu cântă sau vorbește, el pictează discursul pe filele imaginare de oxigen. De-acolo, cei doi distorsioniști îl transpun în vuietul care se opune partiturii de pe portativ. Cântecul se preface-n furtună, sunetele celor două orchestre se ciocnesc. O, nu, rând pe rând și ceilalți instrumentiști se lasă furați de partitura imaginară a dirijorului și a transpunerii mecanice a celor doi distorsioniști. Deja toți membrii orchestrei o preiau și-o transformă în partitură. E ca și când ai urmări cum făuresc albinele mierea în stup, doar e o manifestare savuroasă pentru simțuri. Actualmente, doar pentru cele ale dirijorului. Publicul iese tot dintr-odată pe ușa sălii, ca și cum ar fi fost evacuat printr-un cordon de aspirator gigant. Prin ușa întredeschisă, un firicel de vânt dă buzna în sală.

În clipa aceea, dirijorul fu spulberat, toată claia de paie fusese risipită de o mică, dar reală adiere. Membrii orchestrei părăsiră alene sala, fredonând fiecare în gând ultima parte a partiturii de pe stativ. În mijlocul lor, trompetistul și contrabasistul își ștergeau de praf partiturile, nedeslușind notele nici când traseră cu ochiul pe cele ale colegilor. Curând sala rămase goală. Pe locul dirijorului a mai rămas numai o dâră de pulbere, că doar paiele se macină ușor, fiind atât de goale pe dinăuntru. Ciudat e că nimeni nu și-a luat răgazul să se întrebe cum de altădată virtuosul dirijor a fost răpus de prima apariție a unei adevărate opoziții în fața propriilor viziuni.