Un cetățean cu tenul sensibil a acționat în instanță vremea pe motiv că vântul l-a lovit în față într-o dimineață. Fiind profund mișcat de trauma cetățeanului, judecătorul i-a dat câștig de cauză. Dat fiind faptul că vântul sufla pe teritoriul țării noastre la momentul respectiv, statul român îi va oferi cetățeanului despăgubiri consistente. Vântul este cercetat în stare de libertate, fiind suspect și în alte cazuri de agresiune facială.
Știre de ultimă oră. Eroii români s-au întors teferi la casele lor. Avem parte de un prezent istoric. Un asemenea eveniment merită marcat. Toți au luptat în linia întâi. Cu toții și-au învins adversarul în luptă bărbătească, unu la unu, chiar și femeile. Milioane de dreptunghiuri au fost răpuse de tot atâtea cercuri brave. Eroii și-au depus armele. Ștampilele de vot au devenit adevărate monumente ale curajului de a lupta pentru țară. Atâția români și-au făcut datoria! De mâine, lucrurile vor reveni la normal. Cu același spirit de solidaritate, se vor trage în piept unii pe alții.
Nu te mira deloc, așa se scrie poezie acum,
Adică nu e nevoie de ritm, rimă, înțeles sau sentiment,
Pur și simplu verși niște cuvinte scoase cine știe de prin ce unghere
Interioare și totul e ca și rezolvat. Dar stai, nu cumva să treci cu subiectul
Dincolo de suprafață, caii verzi de pe pereți se vor năpusti asupra inspirației
Tale galopante și o vor strivi sub copitele lor mov și vei rămâne cu muza umflată.
Până una-alta, cititorul să se mulțumească dacă zărește semne de punctuație, ăsta e un
Mare câștig pentru el și o dovadă că a dat peste un veritabil literat,
Un om care respiră artă dintr-un borcan cu impresii despre fleacuri și
Le redă lumii sub formă de normă cu o dibăcie care ar face orice stângăcie să crape de
Invidie. Uite, până și cuvântul ”invidie” s-a izolat din respect pentru măiestria
De necontestat a acestui comandant al ideilor strălucite, gata oricând să-și
Sacrifice clipe prețioase din clepsidra vieții pentru a te umple de străluciri
Artistice din cap până-n picioare. Fii pe pace, are cine să-l gratuleze, dar nu te
Obosi să cauți sensul în acest ocean de nimicuri, căci tone de aparență zac în adâncimile lui.
Nea Nicu e pe stradă din ’90 încoace, a ajuns aici din circumstanțe nefericite, dar nu aduce deloc asta în discuție. Durerea lui e că a rămas singur pe lume, nu mai are pe nimeni din familia pe care cândva a avut-o. Ca să vezi, mai toți oamenii de pe stradă au avut la un moment dat casa lor. Nea Nicu e un bețiv uneori chefliu și deseori vesel. Evident, nu acest aspect îl caracterizează. Cântă de durere și face haz de necaz. Deși vorbește când e beat mai coerent decât alții care nu au la bord aditivi destabilizatori, e mai mult marginalizat decât înțeles. Unii îl alungă din te miri ce motive, alții pentru înfățișare. Nu mă-ntelegeti greșit, el caută să fie cât se poate de îngrijit, dar nu se prea găsesc destui care să-i acorde prezumția de om care locuiește într-un ungher uitat de lume, printre oameni, ignorat de ei. Ceea ce nea Nicu numește acasă nici nu există pentru majoritate, oamenii nici nu știu unde e adăpostul lui. Puțini stau de vorbă cu el, păcat, ar fi putut afla cât de pustiu e uneori în mijlocul oamenilor.
Stătea în oală și țipa din răsputeri că este nedreptățit. Cum de tocmai el să nu aibă parte de aceeași umplutură ca toți ceilalți? Nu-i venea să creadă câtă mojicie poate să fie și-n bucătărie. Pe cei din preajma lui nu-i înghițea defel. Se uita la ei cu o ciudă de necrezut. Ai fi putut crede că i-au pricinuit vreun neajuns, dar de unde, nici măcar nu aveau de unde să-l știe. Era plin de păreri bune despre sine și trăia cu impresia că multe i se cuvin și că a căuta să faci bine ce ține de tine e treaba altora. Era ca un ins care se teme de apă și consideră că are ce-i trebuie pentru a fi salvamar. Desigur, special pentru el trebuia creat postul de salvamar de uscat, o prezență distinsă care să te-anunțe pe ton de specialist în bronzat la umbră câtă loțiune mai ai nevoie între degetele mâinii stângi sau dacă umiditatea prosopului e-n ton cu presiunea atmosferică. I se acrise să fie lăsat de izbeliște într-o margine de oală, discriminat, aproape surghiunit. Fierbea de nerăbdare să afle de ce a fost condamnat la un destin atât de dur, așa că icni prelung, apoi strigă revoltat:
– De ce nu sunt umplut ca toți ardeii de-aici? Eu ce am?
– Ești iute. Și mai ești și pe jumătate copt.
Sursă foto:
Două ipoteze se certau de zor
Și aveau impresia că fac treabă bună,
Una se credea un fel de precursor de revizor,
Cealaltă visa că scoate soarele după furtună.
Amândouă, foc și pară, socoteau că au dreptate,
Că fără una sau alta, rațional, nu se mai poate,
Argumente, zarvă mare, socoteli dădeau în pârg,
Zăceau munți de presimțiri despre ce va fi în târg.
Dup-o anumită vreme, larma s-a mai potolit,
Doar un scâncet de necaz se mai auzea mocnit,
Concluzia s-a pronunțat ca la judecătorie:
Toate nu au fost în fapt decât praf de teorie.
Există oameni care dau pe-afară de bunăvoință. La fiecare pas pe care-l fac varsă câte-un strop de cumsecădenie. Cum se ivește o ocazie de a fi binevoitori, cum apar și dânșii, ca și când ar avea loc o întâlnire de gradul zero între neprevăzut și capacitatea de a-l preconiza. Atunci, senzaționalii omenoși se scutură de generozitate ca un frasin de frunze când vântul tomnatic suflă turbat. Un asemenea tumult de amabilitate s-a petrecut și pe o scară de bloc, unde oameni cu inimi mari cât nepăsarea conducătorilor față de mase au ținut să fie groaznic de afectuoși și să-i anunțe pe colocatari că sunt atât de stimați de către dânșii, încât iau în calcul și mica probabilitate de a fi cumva puțin deranjați de lucrările lor de amenajare care vor dura mai bine de-o lună. Da, se-aude de parcă s-ar dărâma blocul. Desigur, parcă are loc greva bormașinilor. Zgomotul e într-adevăr insuportabil. Dar na, ce să-i faci, sunt oameni aproape absolut sinceri, eventual simpatici.
Conform noii directive europene, toate statele membre au o dată pe an șansa de a diminua datoria externă printr-o metodă minim invazivă. Guvernul României a instituit ieri seară un comitet de elită, într-o ședință extraordinară, pentru a elabora o strategie cât mai bine pusă la punct. Chiar în aceste momente un grup de experți format din statisticieni, olimpici la matematică și înalt gânditori stabilesc care sunt numerele cu cea mai mare probabilitate de a fi câștigătoare. Algoritmul a fost dezvoltat având în vedere viteza cu care este aruncată bila, istoricul profesional al celui care o va arunca, forța de frecare, materialul din care este fabricată suprafața și viteza cu care se va învârti ruleta. Cu scopul de mări șansele de a nominaliza corect numerele, câțiva iluștri astrologi, magicieni și specialiști în numerologie au fost invitați să se alăture grupului de elită.
”În urmă cu câteva clipe, trimisul nostru special ne-a informat că grupul de elită a ajuns la un consens. Așadar, iată care sunt cele 4 numere considerate cu potențial mare de a deveni câștigătoare: 33 și 26 – negru, 7 și 21 – roșu. Acum e rândul poporului să contribuie, buletinele de vot sunt pe cale de a fi tipărite, trăim momente istorice. Frați români, avem ocazia de a ne arăta încă o dată solidaritatea față de inițiative strălucite. Mâine sunteți așteptați la urne pentru a desemna numărul pe care vom miza. Vă rugăm să alegeți cu inima și mintea în același timp. Să câștige cel mai norocos!”.
Totul începe cu o pereche de ochelari cu ramă groasă, un deget care atinge des fruntea în semn contemplativ sau o mână așezată sub bărbie în mod filozofic și o postură care trădează preocupări complexe. Apoi vine vremea adunărilor de creieri în jurul unei foi care s-a lăsat umplută de niște informații doar ca să nu fie nevoită să asiste la o stoarcere de neuroni de-a dreptul barbară. Auzise sărmana coală că la aceste adunări logica și priceperea se bat cap în cap cu snobismul și fanfaronada până când ies scântei. De-acolo bunul simț iese mereu învins. Perechile de ochi din jurul singurului muncitor care mânuiește târnăcopul s-au mutat în fața laptopului. Unul strigă ce taste să apese, altul îl zorește, doi-trei confundă productivitatea cu dezbaterile și se contrazic pe marginea unei teme profunde: care dintre țări are cei mai mulți țânțari. Ca orice om ale cărui pasiuni sunt vacanțele și pozele din ele, un ins apare de după o cladă de păreri și începe să cântărească diferențele culturale dintre popoare în mirodenii și deserturi.
Dacă te trezești că găsești repede complimente și rar soluții, fă-ți un control.
Undeva, într-un ținut în care nu se întâlneau consoană cu vocală, trăia Țața Palavra. Să nu vă închipuiți că acel teritoriu era pustiu, nicidecum. Era doar țara unde vorbele nu valorau nimic, deci nu auzeai decât rareori câte-un oftat, și-acela destul de discret, că era semn de pagubă. Aici, deși mai mult se făcea decât se vorbea, tot nu era liniște și pace, căci unii făceau de drag, alții de ochii lumii, alții de nevoie, unii în silă, alții cu pricepere. Evident, existau și dintre cei care se făceau că fac. Țața Palavra locuia la capăt de țară, într-o pădure. Ajunsese aici dintr-o dorință nestăvilită de a umple liniștea cu flecărelile ei neîncetate. Credea că va fi un paradis, că în acest loc va fi destulă atenție pentru nimicurile pe care ținea să le exprime. Sosită în mare grabă, constată că fiecare vorbă pe care o scotea o îndepărta cu câte un pas de interlocutor. Firește că nu a reușit să-și înfrâneze trăncăneala o clipă și așa ajunse la capăt de tărâm, unde nimeni nu calcă vreodată. Din când în când tresare la un foșnet de frunză și dă fuga la poartă, apoi se întoarce în curte bodogănind.
Într-o seară, pe o alee luminată din centrul unui oraș, un tânăr se plimba și admira visător teii înfloriți. Pașii îi erau molcomi și în același timp hotărâți. Ținea mâinile la spate și din când în când își ducea contemplativ mâna la frunte. El doar voia să-și șteargă subtil sudoarea, însă gestul său privit de la distanță părea expresia unei cugetări.
Ajunse în fața unui polițist care îl legitimă numaidecât și apoi ținu să-i prezinte niște ”domni distinși”. Cinci oameni îmbrăcați la patru ace stăteau aliniați și încercau să-i zâmbească natural. Polițistul îi dădu înapoi actele și-i ceru la schimb portofelul. Scoase banii din el și i-l înapoie. Tânărul rămase surprins, dar polițistul îl lămuri imediat: în democrație, ai dreptul să alegi de către cine urmează să fii tâlhărit. Rând pe rând, domnii respectivi își prezentară planurile pe care aveau de gând să le concretizeze cu banii lui. Tânărul consideră ca fiind justă această perspectivă modernă asupra tâlhăriei și ascultă cu atenție și răbdare cuvintele fiecărui candidat. În cele din urmă luă o hotărâre și își văzu în continuare de drum.
Întâmplarea nu-l tulbură câtuși de puțin, din contră, acum pășea și mai ferm, convins fiind că lumea se îndreaptă într-o direcție bună, că până și jaful la drumul mare a evoluat și se bucură chiar că nu mai e nevoie de amenințări sau acte barbare nici în acest caz.
Parfumul florilor te făcea să crezi că e o adevărată comoară că îl poți simți, că te poți bucura de el. O adiere răcoroasă parcă îi lua în palme fața pentru o mângâiere fină. Ivit de niciunde, un ins cu față de șahist și tupeu de boxer se apropie de tânăr, îi vârî sub nas o carte de vizită și îl avertiză că un sfat avizat face cât două decizii bune și-un strop de optimism. Tânărul citi pe cartea de vizită: Arivistian Neobrăzinovici, profesor-doctor consilier în materie de tâlhărie. Așeză cartea de vizită în portofel și se gândi că nimic nu e întâmplător, banii din portofel au lăsat locul unui cartonaș care valorează cât niște viitoare alegeri bune.
Noaptea avea să lase locul dimineții, însă licăririle razelor de soare evidențiau o beznă permanentă, din ce în ce mai densă.
Un studiu realizat de către Organizația Mondială a Îngrijorărilor Locale a scos la iveală faptul că 88% dintre locuitorii satului Buda, cuprinși între 22 și 34 de ani, nu au avut niciodată 35 de lumânări pe tortul lor. Într-un comunicat de presă, înaltul comisar al Națiunilor Sucite a declarat: Ne exprimăm neliniștea profundă referitor la situația crizei din Buda și ne manifestăm întreaga compasiune pentru victimele acestor neajunsuri cumplite.
Dintr-o analiză calitativă, efectuată cu instrumente premium, a reieșit că 9.7 din 10 stâlpi nu sunt deloc mișcați de noile curente ale artei. Mai mult decât atât, 87% dintre berze preferă să stea într-un picior decât să fie într-o ureche.
Un alt studiu relevă că mai mult de o jumătate din populația născută ieri în Serekunda are încredere în clasa politică din România.
Cercetările au fost desfășurate pe eșantioane reprezentative, iar trei din doi oameni confirmă că marja de eroare e plus-minus tolerată la maxim.
Imediat la știri: Tânărul din Urlați care șușotit, suspectat că vrea să deschidă o bibliotecă.
Cultura de tufe se numără printre preferințele agricultorilor profesionali datorită indicelui de productivitate ridicat. Practic, atunci când competența se măsoară în ”da”-uri pe minut și complimente la kg per interacțiune colegială, randamentul este enorm. Noua tehnologie permite îmbogățirea solului profesional cu nutrimente care stimulează creșterea tufelor: minerale treacă-meargă, enzime mă-pricep-la-orice-tre’ și bacterii utile precum mânjitorium-superficialis. Cultivatorii estimează o creștere a producției de tufe cu 47% față de anul trecut.
Zilele acestea are loc una dintre cele mai însemnate competiții din sfera educativă de la noi din țară. Elevii de liceu se vor duela în cunoștințe aprofundate la Olimpiada de link-uri, faza pe țară. Atât părinții, cât și profesorii care i-au pregătit au emoții foarte mari, ocupanții locurilor de podium vor merge direct la întrecerea internațională organizată de prestigiosul colegiu Goofard din Lamebridge, SUA. Primii o sută de clasați în cadrul competiției între țări vor primi o bursă de studiu la Institutul Internațional de Scroll. Anul acesta, noutatea este introducerea secțiunii TAP, o adevărată perspectivă revoluționară asupra învățământului preuniversitar. Din păcate, ministrul educației nu ne-a putut oferi o declarație oficială, a ajuns cu lecția de zi abia la litera a șaptea din alfabet. Domnia sa avea oricum agenda ocupată cu inaugurarea catedrei de Hipstorie.
Cercetătorii au descoperit o legătură directă între sumele mari de bani și eficiența tratamentelor pentru boli acute. Mai mult, o poziție socială de rang înalt atrage după sine vindecarea automată. Suntem în legătură infectă cu Naivean Obstructescu, Profesor Doctor Luna Cu Laude la Institutul Internațional de Concluziologie Abstractă:
La nivelul superior al bolii se produce un efect uimitor atunci când apar zerourile unei sume mari. Codul genetic al virusului detectează rapid forma zerourilor, asemănătoare cu celulele lui, astfel că în zona perceptivă se produce așa-numitul fenomen gafeologic primar, o eroare care determină virusul să își retragă celulele, considerând că teritoriul biologic respectiv este deja cucerit de trupele sale. Cu toate că efectele tratamentului pe bază de zerouri sunt imediate, există riscul ca boala să reapară, caz în care se recomandă o cură cu și mai multe zerouri.
Ceea ce este important de menționat este că, pentru ca tratamentul să funcționeze, sumele trebuie să fie reale, achitate în contul spitalului în care este îngrijit pacientul, în numele acestuia. În caz contrar, virusul sau afecțiunea își va da seama că e vorba de o sumă fictivă și tratamentul nu va avea efect.
O nouă descoperire în lumea medicală este și neutralizarea unei boli grave în urma interacțiunii cu un statut social înalt. Practic, în clipa în care boala află că organismul aparține unei persoane importante, structura ei ofensivă se confruntă cu ceea ce specialiștii numesc inhibiționism categoric, o hiperstimulare a nervului responsabil cu gestionarea complexelor de inferioritate ale bolii care determină suprimarea acesteia pe fondul unui psihic afectat.
Vă mulțumim, domnule Naivean, toți telespectatorii emisiunii Sănătate Pân’ la Coate v-au ascultat cu sufleul la gură.
Gazda emisiunii:
Stimați iubitori ai artei mocofantemporane, emisiunea Poate Altă Dată îl are astăzi ca invitat pe trișartistul și denumit estetul Suprafețel Frivolițeanu. El ne va oferi, din nemărginita sa inspirație, o imagine de ansamblu asupra celor mai cunoscute lucrări ale sale, veritabile fleacodopere care vor dăinui peste două căscaturi jumate și-un scârțâit de ușă. Așadar, îl vom ruga pe distinsul nostru invitat să facă o expunere a artei sale, paralelă cu orice aspect firesc al vieții, cu orice normă de bun simț sau vreo urmă de pricepere.
Maestrul Frivolițeanu:
Țicniționismul este un curent mai nou, el provine dintr-o profundă necesitate de cufundare în latura aiureatologică. În fine, în mare, ideea e că exprimarea artistică mulată pe acest curent nu trebuie să însemne nimic, să n-aibă legătură cu ceva anume și nici măcar să aibă un aspect plăcut. Lumea nu înțelege câtă artă e-ntr-un făraș plin cu cioburi sau într-o ață desprinsă dintr-un colț de perdea, totul e-atât de profund că nici noi nu știm ce reprezintă.
Gazda emisiunii:
Într-un interviu recent ai declarat că te fascinează dovleacul pe jumătate copt, cum reușește artistul din tine să descopere asemenea zone încă neexplorate ale universului de creație?
Maestrul Frivolițeanu:
Eu mă joc des cu neconvenționalul, există reguli stricte de care țin cont. Spre exemplu, în fiecare zi mă trezesc seara, mă culc dimineața, mă grăbesc să stau și fug liniștit. În felul ăsta sunt mereu antrenat pentru originalitate.
Gazda emisiunii:
E clar că ești un reprezentant de zeamă al generației tale și lucrările pe care le expui au o consistență aparte. Ce intenționezi să faci mai departe?
Maestrul Frivolițeanu:
Vreau să transmit publicului meu ceea ce încă nu am simțit, acesta este un proiect curajos pe care l-am început de vreo câțiva ani, dar mi-a lipsit puțin concentrarea, a plecat dintr-odată din atelier și nu s-a mai întors de-atunci.
Gazda emisiunii:
Spune-ne câte ceva despre operele tale de referință.
Maestrul Frivolițeanu:
Cele mai cunoscute sunt Nimic în ulei, Stropi de lavabilă pe sâmbure de prună, Un sfert de șervețel mototolit și Ceapă modernă.
Am simțit nevoia să fac ceva și pentru comunitatea CLEI, un grup de oameni mai puțin cunoscut publicului larg. Ei sunt oameni simpatici cărora li se pune pata și nu se mai dezlipește. Lor le-am dedicat opera Cană în ceai.
Gazda emisiunii:
Îți mulțumim că ai acceptat invitația noastră, colegii mei abia așteaptă să le semnezi feliile de parizer pe care ni le-ai înmânat înainte de intrarea în emisie. Ai putea să ne acorzi și un cuvânt de încheiere?
Maestrul Frivolițeanu:
Da, sigur: șliț!
Sursă foto:
Când norii își revarsă furia în tunet de temut
Și apăsarea unui gând te plimbă pe poteci pustii,
De-n fleacurile vremii vorbele goale dinții își ascut,
Conchide cu-n surâs cinstit, în ritmul unui simplu ”așa, și?”.
Se-ntâmplă ca gura lumii să te-nghită
Într-ale ei măsele negre ce rumegă prostii,
Ce-i de făcut când niște-abia veniți cu pluta vor a te izgoni?
Răspunsul vine afundând o vâslă în adâncimea unui molcom ”așa, și?”.
Mi-a scris odată inima un vers în minte,
Rima cu lucruri dragi, candoare și minunății,
Deși te-or amăgi destule întâmplări din așteptări ivite,
Acordă-le numai o clipă, cât să le cerni prin sita unui ”așa, și?”.
Poate că nici n-aș vrea să știu, probabil că nici n-aș putea-nțelege,
Poate c-acel “acum” era deja târziu, pesemne că nu coroana arată cine-i rege.
Poate că din corzile viorii una s-ar fi desprins, îndurerată de-atâtea sunete pustii,
Și arcuirea i s-ar fi prefăcut în lacrimă, cârpind acorduri mute în ritm de elegii.
Poate că-ntreg parfumul florii l-ar fi risipit un vânt în goana-i nebunească,
Poate că vorbele ce s-ar fi spus sub bolta albăstrie ar fi făcut-o să-nnegrească.
Poate că flacăra unui surâs senin ar fi pârjolit o foaie-mpăturită-n șovăială,
Iar nepăsarea ochilor ar fi făcut tot versul dinăuntru să dispară.
Poate că zilele s-ar fi-mbrăcat în mantie de stele căzătoare,
Poate că nopțile ar fi fost numai reci și fără vise, fără lumini în felinare,
Poate că într-un unison de două umbre s-ar fi-mpletit un dans frumos,
Ca mai apoi să se arate doar un șchiopătat de aripi nerod și odios.
Tăcerea ta e ca o coadă către moarte,
O așteptare a cărei împlinire n-o aștepți,
Și piatra poate-ar înșira câteva șoapte,
Dar pregetarea ta de a vorbi e ca o transformare-a inimii în tolbă de săgeți.
Și culmea e că tolba e de fapt o țintă,
În liniștea ce prevestește-un uragan interior,
Se-avântă ascuțitele nelămuriri într-o neliniște iuțită
De-acel covârșitor sentiment zdruncinător.
Tăișul unui ”imposibil” m-a răpus teribil,
Nici fruntea nu se mai poate ridica,
Poate c-am vrut să fac dintr-un absurd un strălucit posibil,
Și-acum sunt nevoit s-accept înfrângerea chiar înainte de a încerca.
După cum vezi, nu-s demn de nici un fel de luptă,
Am renunțat fiindc-am gustat dinainte-amărăciunea neîmplinirii,
Deși ești dintr-o plăsmuire neasemănată ruptă,
Nu am de-ales decât să țes povara urgisirii.
Să știi că am plutit pe-un legănat de vis,
Într-o iluzie care-și făcuse cuib pe-un fir de tresărire,
N-am apucat măcar să cred ce mi-am promis,
Și m-am trezit sugrumat de propria amăgire.
Dat afară din realitate de propria conștiință, distinsul dirijor se afla acum din nou în fața reflectoarelor. În lumina puternică ce se spărgea în mici delicii acustice, părea ca umbra unei foste încercări de a străluci. În clipa asta era liniște, orchestra pregătea instrumentele, aplauzele fuseseră ca de obicei stârnite și înainte de prestație, chiar și numai pentru bunăvoința de a intra în scenă. Începe repriza de tuse și murmur scurt dintre partituri. Exact, se începe cu o pauză și pentru public, doar urmează să urmărească fiecare arie cu răsuflarea tăiată.
Se dă tonul, instrumentele trimit scrisori de drag învelite-n suspine sonore către timpanele receptive. Poștașul e unda arcuită a unei contopiri melodioase. Adresa nu e niciodată greșită, asta doar dacă destinatarul are fereastra auzului fin deschisă. E drept că pentru a o deschide trebuie să pilești un pic ascultarea, o faci cât un ac de electrofon și descui binișor poarta culoarului care duce către ciocan și nicovală, ai grijă să nu aluneci pe cartilaj sau să te împiedici de conductul auditiv extern și, când ai trecut de timpan, lași ușurel pe scăriță intenția de a capta delicatețea auditivă și te bucuri dacă dorința ta străbate toate cele trei canale semicirculare și dă vestea către cohlee. Dar ai grijă ca nu cumva să coboare răsunătoarea recipisă cu arzătoarea-ți solicitare pe trompa lui Eustachio, că-n loc de lacrimi care curg pe obraji și ajung la inimă sfârșești prin a prezenta erupții de mucoze. Pe scurt, ce frumos e când lași armonia călduroasă a simfoniei să-ți pătrundă sufletul și nu astupi cărarea către el.
Partitura pare inspirată dintr-o operă cunoscută, dar nu aspectul ăsta o face atât de pătrunzătoare. Deodată, contrabasistul atacă o arie complet nouă, în timp ce jumătatea concertului se vădește din cele două grămezi de foi egale, în care sunt așezate partiturile pe stativ. Un trompetist îi ține isonul. După un schimb volatil de priviri, violoniștii continuară partitura. Cu toate că nici linia flautiștilor nu se lăsase înșfăcată de uneltirea celor doi distorsioniști, disonanța se făcea remarcată chiar și pentru cei care nu prindeau din zbor nici aluziile fățișe. Eroare sau lipsă de onoare, iluzie sau servilism? Nici nu mai contează, cert e că în aceste momente pe scenă se află două orchestre, una alcătuită din trompetist și contrabasist și cealaltă formată din ceilalți instrumentiști. Se aude un răcnet de mim. El e vocea întâia într-un cor de opinări virtuale. Corul e pe o singură voce, care este chiar a dirijorului. Chiar dacă nu cântă sau vorbește, el pictează discursul pe filele imaginare de oxigen. De-acolo, cei doi distorsioniști îl transpun în vuietul care se opune partiturii de pe portativ. Cântecul se preface-n furtună, sunetele celor două orchestre se ciocnesc. O, nu, rând pe rând și ceilalți instrumentiști se lasă furați de partitura imaginară a dirijorului și a transpunerii mecanice a celor doi distorsioniști. Deja toți membrii orchestrei o preiau și-o transformă în partitură. E ca și când ai urmări cum făuresc albinele mierea în stup, doar e o manifestare savuroasă pentru simțuri. Actualmente, doar pentru cele ale dirijorului. Publicul iese tot dintr-odată pe ușa sălii, ca și cum ar fi fost evacuat printr-un cordon de aspirator gigant. Prin ușa întredeschisă, un firicel de vânt dă buzna în sală.
În clipa aceea, dirijorul fu spulberat, toată claia de paie fusese risipită de o mică, dar reală adiere. Membrii orchestrei părăsiră alene sala, fredonând fiecare în gând ultima parte a partiturii de pe stativ. În mijlocul lor, trompetistul și contrabasistul își ștergeau de praf partiturile, nedeslușind notele nici când traseră cu ochiul pe cele ale colegilor. Curând sala rămase goală. Pe locul dirijorului a mai rămas numai o dâră de pulbere, că doar paiele se macină ușor, fiind atât de goale pe dinăuntru. Ciudat e că nimeni nu și-a luat răgazul să se întrebe cum de altădată virtuosul dirijor a fost răpus de prima apariție a unei adevărate opoziții în fața propriilor viziuni.
George Ciprian (n. 5 iunie 1883 , Buzău, România – d. 7 aprilie 1968 , București, România) – dramaturg român, actor și om de teatru, considerat un precursor al teatrului absurd.
Un grup de cercetători a căror identitate nu poate fi dată publicității a realizat ceva extraordinar, care nu poate fi explicat în cuvinte, iar rezultatul este imposibil de măsurat, având în vedere că o asemenea reușită apare o dată la 3.000 de ani distanță față de un moment asemănător, ales aleatoriu de către distinși experți cu 3 perciuni și școala vieții abstracte absolvită în timpul liber, în pauza dintre o părere exprimată și un fapt atât de clar, încât e la fel din oricare perspectivă ar fi analizat. Ceea ce rămâne o enigmă este cantitatea grosolană de aprecieri fictive de care s-au murdărit la gură cercetătorii.
