Printre licăriri de raze,
Vesel și nițel grăbit,
Un fluture scria fraze
Pe-un văzduh de nori albit.
– Când mă vede lumea-ntreagă
Zburând iute prin poiană
Mă întreabă unde merg
Cu un ton cât o dojană.
De-ntregul cuprins mă leagă
Un anume sentiment,
Îmi vine să merg oriunde,
Trăiesc la timpul prezent.
În parfumul fin al florii,
Și-ntr-o adiere lină,
Parc-aud speranța vie
Cum cântă la mandolină.
Spuse el mișcând din aripi,
Cu-n soi de îndemn duios:
Așadar, umblați în voie,
Cătând să trăiți frumos!
– Auzi, am *****, ******* ***. ****, dacă *** ****** și ****** **** o să ****** ****** ** ***** ****. Ai înțeles?
– Bă, **** *********, nu **** *** ******* ******, pentru că **** **** ****** *******!!! Atât am avut de spus, *** ***** ******.
O producție a casei de film Pubela Răsturnată.
de Eugène Marin Labiche
În distribuţie: Carmen Stănescu, Ileana Stana Ionescu, Dan Condurache, Radu Beligan, George Constantin, Adrian Pintea, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Adina Popescu, Nicolae Călugăriţa, Radu Panamarenco, Marina Velcescu, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Pufulete.
Praful nu are timp să se aștearnă pe șosele, e aruncat în margine de graba cu care iuțim spre nefiresc. Trei lumini colorate animă un gri sufletesc pe care am uitat să-l conștientizăm. Păsările de lângă noi par să țină un concert mut în fața zarvei gândurilor noastre. Viața arată uneori ca o mare intersecție, pe multe cărări oamenii merg încolo și-ncoace; dezarmarea unora întâlnește bucuria altora, neputința dă nas în nas cu speranța vie, uitarea cu grija, tristețea cu împlinirea, furia cu pacea lăuntrică.
Acum era roșu. Coloana aceasta de mașini stătea pe loc, iar alta se urnea; ca-n viață, unii treceau mai departe, alții urmăreau un tumult care vădea spectacolul nerăbdării, o dramă a multor clipe irosite-n orbire. Motoarele mașinilor erau pregătite să meargă spre alt loc demn de un simbol al nestatorniciei. O copilă trecea printre cutiile de separare pe roți. Deși buzele ei se mișcau, ochii-i vorbeau mai mult despre ea. Poate erau roșii de la atâta plâns neascultat de nimeni, poate că erau obosiți de-atâtea încercări de a-i închide în speranța că deschiderea lor va arăta altceva în jur, ceva mai bun; poate că cea mai mare lipsă pe care o simțea era copilăria ei răpită de greutăți, poate că durerea îi fusese veșmânt și acoperiș deopotrivă. În orice caz, în înfățișarea ei amărăciunea își sculptase portretul. Cu toate astea, pe fruntea ei licărea o lumină. Cineva a făcut un mic gest de ajutor, aproape absent și neînsemnat. De după toate poverile ce-i atârnau pe umeri, glasul ei așeză cinci cuvinte (cât toate simțurile) pe o viață întreagă de înțelepciune: ”Dumnezeu să vă dea putere”.
Când gândul ți-e secure cu vrajba ascuțită, Și răbufnirea te sfătuiește ce să faci, O singură cărare este cea nimerită, Să taci, să taci, să taci. Chiar de izvorul de concluzii vădește nedreptatea, Iar clocotirea dinăuntru te-mbie ca un vraci, Dacă urechea ce te-aude cată spre șoapte pe la colțuri, Acordă-ți libertatea să taci, să taci, să taci. Înghite-ți vorbele cu care-ai zugrăvi disprețul, Ca unul dintre-acei circari dibaci, Ca niște săbii îți vor spinteca lăuntrul, Dar uneori asta-i izbânda: să taci, să taci, să taci.
Îmi amintesc foarte bine, când treceam pragul casei nici nu mai știam ce zi e. Bucuria de a fi afară la joacă îmi umplea sufletul și mintea. Mă opream la primul mănunchi de zăpadă, apucam cu mâinile goale o bucată și o strângeam între palme. Simt și acum trosnetul ei între degete. Primul bulgăre era ca un salut respectuos către cea care ne era ca o zână din povești. Acea întindere albă nu putea fi altceva decât țesătura unui vis. Sania aluneca ușor, iar sunetul tălpilor ei înaintând prin zăpadă era printre cele mai melodioase pe care le auzisem. Acel sunet avea un fel aparte de a pătrunde până în adâncul ființei, ca un vârf de vibrație adus până-n inimă de o adiere de vânt.
Derdelușul din spatele blocurilor ne aștepta pe toți, știa că vom veni negreșit. Chiotele noastre pluteau în zare și toată larma aceea nu era decât muzica unei copilării trăite cât se putea de mult. Ore în șir urcam și coboram, iar atunci când ajungeam din nou sus ne cuprindea aceeași bucurie. Cu hățurile în mâini și privirea înainte, eram gata să pornim în acea călătorie fantastică de câteva clipe și pentru care petreceam acolo o bună parte din zi. Uneam săniile, ele deveneau vagoane în trenul care gonea la vale parcă împins de fericirea noastră; și fiecare dintre noi avea sentimentul că sania lui e locomotiva.
Cele dinainte s-au schimbat cu cele de acum. Alta e noutatea, în sensul că e la fel, dar se numește altfel. Ca reacție, Cutare a zis că e bine, Cutărescu ar fi de părere că e rău, iar Cutărițeasca opinează cum că se putea și altminteri. Ministrul Oricare acuză, deputatul Oricine susține, strâmbădintele citește un discurs. Lumini, machiaj, microfoane, mocofani, transmisiuni, minute. Pierde-vreme are un comunicat important de făcut. Vremea e caldă pentru cei cu sânge rece. Noapte bună.
Cândva, pe plaiurile țării noastre au apărut rezolvacii. Urmele arheologice atestă primele semne ale dezvoltării lor pe la începutul erei Favoritismului Timpuriu. Deși dezvoltare e mult spus, putem folosi terminologia în sensul răspândirii. Rezolvacii fac parte din specia Șperțarius Ploconaria Neobrăzatum.
Nu e de mirare că găsim și în zilele noastre reprezentanți ai necivilizației rezolvacilor, primitivismul ambalat în evoluție la kilogram le-a păstrat un loc de cinste, pe raftul de sus, lângă săpunul care spală mâinile mânjite de necinste și pilula care te slăbește de responsabilități în trei pași simpli.
Rezolvacii sunt animale de paradă, se hrănesc cu numerar, iar haita lor se formează în jurul trocului de interese. Cu toate că aria lor de activitate este foarte largă, ei se izolează prin felul în care se comportă undeva departe de bun simț, pricepere și utilitate, acolo unde constatarea că ajutorul pe care îl oferă nu face nici doi bani, dar valorează mai mult decât toată agoniseala lor.
Poliția legumelor a fost sesizată după ce un dovlecel a fost tăiat felii fără consimțământul său. Martorii susțin că bucătarul nu i-a explicat procedura și nu a arătat nici un fel de compasiune pentru sentimentele dovlecelului, neefectuând manevra de resuspinare atunci când l-a scos din lada cu legume. Mai mult decât atât, suspectul ar fi bruscat feliile în momentul cufundării lor în făina cu apă. Câțiva dintre colegii bucătarului au constatat că temperatura apei nu era potrivită cu dorința fiecărei felii în materie de îmbăiere. Se pare că nici făina nu fusese legănată de la stânga la dreapta înainte de cernere. Din fericire, dovlecelul nu a ajuns pane, oamenii legii ajungând la scurt timp după apelul la 113.
Mărturia unui martor:
Am rămas uluit când am intrat în bucătărie, nu-mi vine să cred că puteam fi eu cel care comanda dovlecelul pane traumatizat. Un monstru, ce să vă spun, e oribil ce s-a întâmplat.
Mărturia altui martor:
Tocmai ce le explicam spaghetelor că țin la sentimentele lor și de aceea înfășor mai multe odată pe furculiță, ca să meargă împreună spre burtică; deodată am auzit zgomote puternice din zona de preparare. Bucătarul fusese zguduit și apoi imobilizat de către lucrătorii de poliție. Am acoperit repede gura paharului de limonadă, ce era să fac? Biata zeamă de lămâie putea suferi un șoc emoțional. Mai mulți clienți ai localului au fost profund indignați de acest incident și se tem ca nu cumva acesta să nu fie un episod izolat. Curtea Europeană pentru Drepturile Legumelor a fost sesizată în acest caz și o anchetă se află în desfășurare. Bucătarul riscă o pedeapsă de doi până la patru ani de închisoare pentru feliaj nedelicat, blândețe redusă în manevrarea legumelor, harbuz în serviciu, covor din pulpă, asociere în vederea săvârșirii de piure, dare și luare de pită.
Nu-i nimic nou în faptul că trebuie să porți mască pentru a fi acceptat oriunde ca om, acum e doar și la propriu.
Plouă cu flori, să nu privim doar spre noroi,
Acum când norii spală cu-adunarea lor întreg pământul,
Și în șuvoaie să privim ca-ntr-o oglindă înspre noi,
Dându-i din toată inima adevărului cuvântul.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată…”.
”Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni a fost numit „imnul dragostei”. Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată. Pe de altă parte, atunci când iubeşti pe cine doreşti să ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe, iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface vieţi. De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea suferită.
Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu răbdare şi bunătate, cu putere multă. Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona niciodată. Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel păcătos pentru a-l îndrepta.
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, încheie Sfântul Pavel acest imn al iubirii creştine. Credinţa este încrederea în Dumnezeu, chiar dacă parcă istoria ne este împotrivă, nădejdea este mişcarea neîncetată către Dumnezeu, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu, iar prin iubire Îl găsim pe Cel Care este iubire şi ne-a iubit cel dintâi. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest capitol că, dincolo de toate darurile, mai mare este Dăruitorul, iar iubirea este puterea care ne transformă, ajutându-ne să fim asemenea Dătătorului”.
Sursă:
Ce mai voință, să te hrănești cu trudă,
Să simți dogoarea roadei când încă este crudă,
Fruntea să-ți răcorești cu propria sudoare,
Să făurești o treaptă din orice întâmplare.
Iată-l escaladându-și firea, făcu din viață un urcuș,
Așa cum dintr-un puls versul croiește un arcuș,
O, alpinist etern, atins-ai înălțimi
Și ai urcat mereu fără să te desprinzi de rădăcini.
Când ai ca reper veșnicia, nu te pierzi așa de ușor în lucruri pe care vremea le mătură precum vântul firul de praf. E frumos când copiii învață că mai presus de rațiune e dragostea desăvârșită, aceea care vede și simte dincolo de acum, care tinde spre totdeauna.
Nici un act de măiestrie, de orice natură ar fi el, nu poate atinge măreția iubirii depline, fiindcă ea va avea întotdeauna mai mult sens decât orice argument, nefiind pornită dintr-un motiv, ci fiind rodul unei dăruiri cultivate în permanență. Profunzimea sentimentului curat tinde spre ”sus infinit”.
Ieri seară s-a disputat un meci radical între două mai mult sau mai puțin echipe. Deși partida s-a desfășurat sub lumina reflectoarelor, o anumită traiectorie părea venită din beznă. Jucătorii s-au antrenat temeinic, mărturie stau teancurile de foi cu scheme tactice. Deși schemele au fost desenate pe hârtie milimetrică, măiestria teoretică se putea observa de la o poștă, oficiu care nu a putut face nimic în privința atâtor pase fără adresă. Componenții echipei oaspete au dat dovadă de bună creștere și au pătruns în jumătatea gazdelor numai cu permisiunea acestora. ”Antrenamentele au decurs bine, am exersat îndelung jumătatea de măsură, alergarea ușoară, loviturile de la colțul mesei și aruncările din marginea mijlocului. Nu-mi dau seama de ce când vorbim pare că suntem mai bine pregătiți decât atunci când jucăm, însă adversarul a fost avantajat de faptul că arbitrul n-a ținut cu noi. Mai mult decât atât, suprafața de joc a lăsat de dorit, fiindcă am fi vrut să câștigăm chiar și pe teren străin. Elevii mei nu au avut timp suficient să pregătească jocul, au fost prinși cu prepararea unei salate de varză, lucru care s-a văzut și pe parcursul partidei. Ei sunt și mai serioși de fel, probabil de aceea nici nu le-a ieșit jocul” a declarat Nițel Mainoi, antrenorul unei echipe care a pierdut, deși nu golurile au fost cele care i-au lipsit.
Figurian putea juca cu succes rolul de afiș, dar a ales să fie altceva. Nu e clar ce, însă nu e treaba noastră, e problema lui. E un om citit, nu a apărut în vreun interviu fără să aibă ca decor, în spatele său, un raft de cărți. Unde mai pui că uneori era surprinsă în imagine o bibliotecă întreagă. Știe cu ce se mănâncă orice domeniu, viața lui e o întreagă pauză de masă. Oamenii îl laudă pentru felul în care vorbește despre fapte bune. Dacă ar exista o reclamă la bune intenții, ar scrie-o pe nerăsuflate. Poate că nu l-ar deranja dacă reclama lui ar fi întreruptă de o altă reclamă care promovează o pauză de la gândire. Odată, un aparat de fotografiat i-a zis că n-are față de om deștept, așa că a început să-l trateze cu spatele. Lumea zice că știe el ce vorbește, asta în timp ce se poartă de parcă n-ar conta și ce face. Desigur, nu-i cazul să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala, dar când mâncarea de pe foc e pregătită pentru toți e destul de prudent să nu întinzi farfuria când nu-ți miroase a bine. Una e să-nghiți răbdarea, alta să îndeși pe gât o porție de necomestibile pe nemestecate. Rumegă, frate dragă, rumegă, să n-ajungă cumva la tine-n stomac ceva ce nici la groapa de gunoi n-ar fi bine primit. Uneori se cuvine să tai firul în patru, mai ales dacă l-ai găsit plimbându-se de capul lui prin ceea ce unii îți servesc ca hrană. N-am înțeles de când părerile altora pot trece atât de ușor drept concluziile noastre; fie ele și emise de la un nivel superior prin denumire, nu prin poziție, transmise cu o viteză care seamănă mai mult a grabă decât a perspicacitate, vădind mai clar un scop decât o bunăvoință, în loc să convingă, întăresc și mai mult ideea că nu tot ce zboară se mănâncă. Așadar, pofta nu știu dacă poate fi bună, dar adevărata foame te poate învăța ceva.
Sursă foto:
”O, om! ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui în scris sau grai!
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea mereu, spre iad sau rai,
Pe mulţi o să-i îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta, în toată,
Căci gândul pe care-l scrii sau spui
S-a dus, în veci nu-l mai aduni,
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură în gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă în ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt; cuvântul scris
Este un leac sau o otravă.
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre ocară sau slavă.
Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţire sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul tău
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E cale bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
La pace sau durere.
Trăieşti o viaţă, viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
Ori fericire pe vecie, ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris sau grai,
Sau laşi prin pilda pe care o dai,
Pe mulţi, pe mulţi spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.
Deci, nu uita: fii credincios!
Cu grijă şi cu teamă,
Să laşi în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seama.
Amin”.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul
Sursa: https://bit.ly/2PnYtE4
Referințe:
https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-iacob-de-la-neamt
Amarul din inimi e-un fel de nectar,
De-i luat deopotrivă ca pe-un dat și ca dar,
Duioasa durere aduce folos,
Rana curată e vârf de prinos,
De crește-nlăuntru lăstari de răbdare,
De milă, de pace aducătoare,
Înclin către chinul ce pleacă o frunte
Spre-a face-ntre suflet și ceruri o punte.
Lacrimă bună, izvor de-mpăcare,
Sfărâmi în căderea-ți o stâncă, un munte,
Și pulbere-n vânt se preface-o-mpietrire
C-un strop de credință cât un grăunte.
Când știi cât de mare-i bunăvoința de sus,
Nădejdea-i o aripă, recunoștința impuls,
Când vezi că mai mult ai primit decât ai putea da,
E zbor toată mergerea pe calea cea grea,
Când știi că temeiul vieții-i iubirea,
Te doare tot răul, îți arde privirea,
Și-l plângi pe cel care cu sabia te mână
Pentru o umbră mai deasă și-un pumn de țărână,
Ți-e drag și călăul ce-ți pune capul în ațe,
Că nu știe, bietul, ce-i o strângere-n brațe.
Asta e pentru cei pe care uneori nu-i vedem, pentru cei ale căror nevoi credem că le știm fără să-i întrebăm, pentru cei pe care nu-i cunoaștem fiindcă n-am încercat, pentru cei a căror poveste de viață smulge din noi sentimente mai adânci decât strădaniile noastre de a trăi. E despre cei de care uităm când ne gândim ce să gătim și de care abia ne amintim când nu mai e loc în frigider sau când se învechește mâncarea. E despre cei ce nu uită să fie oameni nici când nu-și mai amintesc cum îi cheamă, când a fost ultima dată când au fost strânși în brațe sau dacă i-a îmbărbătat vreodată cineva cu adevărat. Uneori sunt ocoliți de parcă inima lor s-ar hrăni cu repulsie, alteori se consideră că neajunsurile lor le sunt suficiente pentru ce necesități au. Ei – care străbat zilele fără nevoia de a visa, ei – care nu amestecă realitatea cu niște condimente pentru a fi mai ușor de înghițit, tocmai ei, care primesc oricât de puțin, nu-s bine primiți în perspectiva noastră asupra existenței. Mulți nu cer nimic, dar ochii lor vădesc un gol pe care nu-l poate umple nici toată bunăvoința noastră. Unde să-i spunem dorului de ei să-i caute, cum să-l facem să renască de după atâtea crâncene strângeri de pleoape, ce mână poate mângâia atâta chin? Ei mor fără să-i știe nimeni, dar Dumnezeu nu-i uită niciodată. Noi parcă n-avem loc de suferințele lor, dar ei ne ies în cale ca și cum nemărginirea ni se pune în față, ca s-o vedem. Nici nu știm că de fapt ne întind o mână spre cer, acolo unde se face dreptate pe vecie, sădind în noi o zbatere de suflet ce ne ridică din întunericul în care am căzut, uitând că am primit atâtea daruri mai înainte de a lucra pentru a le spori. Sămânța virtuților noastre e cultivată în noi, nu ne aparține. Uităm că am pornit în viață de mult mai în față decât ei și mulți alții. Uneori închidem ochii din nepăsare și-i deschidem doar ca să nu ne izbim de zidurile indiferenței. Am primit atâtea, să dăm din ce avem, din ce-a crescut mai bun în noi.
Sursă foto:
Zgomotul tastelor se aude ca un ropot, sute de litere curg ca niște șuvoaie de apă dezlănțuită. Acesta pare să fie cel mai bun discurs despre inspirația de moment. Nici nu se putea întâmpla altfel, avântul său parcă pornea din viul vieții, era o zvâcnire de neoprit. ”Așa e când cobori până în măduva clipei, când te afunzi în adâncul prezentului”, își zise și continuă să scrie cu o ardoare potrivită cu luna lui cuptor. Nu era un fapt nemaiîntâlnit ca o întâmplare importantă să aibă loc chiar în apropierea celor care au datoria de a vorbi despre fapte așa cum se petrec. Redacția era așezată la interesecția dintre două artere principale. Pe unul dintre trotuare, chiar în acele clipe, extraordinarul își dăduse întâlnire cu miezul lucrurilor. O asemenea întrevedere trebuia atent cântărită, multe înțelesuri se puteau desprinde. Undeva, într-unul dintre colțurile de sus ale camerei, un păianjen desprinsese aripa unui fluture care se zbătea captiv în pânza sa. Poate înțelesese că e nevoie să rupi bucăți de sine ca să te poți încadra într-un întreg. Poate că lupta fluturelui pentru viața lui a fost mai impresionantă decât munca pe care o depusese el pentru a țese pânza. În orice caz, acest fapt nu a fost observat, toate eforturile erau concentrate într-un format A4, știrea care urma să facă înconjurul țării era în prim plan. Cine n-a văzut nădușeli de la scris să facă bine să afle ce înseamnă pasiunea. Nu ieșea fum din butoane fiindcă nu avea când, ele erau apăsate cu mare înflăcărare. Subiectul și predicatul își disputau rolul principal în propoziție, virgula parcă alerga după un punct care să-i mai dea o clipă de răgaz, inima dicta și degetele scriau. Nici întâlnirea extraordinarului cu miezul lucrurilor n-au putut distrage simțul jurnalistic de la o știre cât o uimire în neștire. Ce expunere, era ca și când fiecare început de frază avea un punct culminant pe post de majusculă! Rândurile aveau un ecou propriu. A doua zi, titlul de pe prima pagină ajungea în fața ochilor întregului popor: ”Demnitar la patru ace, caut nasture lipsă”.
Sursă foto:
Spuse stăpânul casei spre slugi. A doua zi, se trezi pe podea, bău apă cu furculița, se încălță cu pălăria și se sui în caleașca la care erau înhămate câteva oi. Ajunse într-un târziu în pustiu, deoarece acela care-i înmânase vizitiului răvașul cu adresa scrisese cu picioarele. Privea în jur cu ochii închiși, apostrofându-l pe vizitiu că nu acolo trebuiau să ajungă. Cum nu se mai puteau întoarce la conac, înnoptară la un han. Dimineață, la micul dejun li s-a servit un platou cu paie, iar cailor care serveau drept scaune nu li s-a părut nimic neobișnuit. Au întrebat o piatră dacă poate să le arate drumul spre casă, pe oi a căzut sarcina de a descifra răspunsul ei. Cum oile erau obișnuite să fie ghidate de un păstor, au ales și ele calea mai scurtă spre nicăieri și-au pornit agale. Ajunseră la o fântână, cu toții erau uscați de sete. În loc de citură atârna o cârpă numai bună de șters praful cu ea. N-au avut de ales și-au coborât până în adâncuri cârpa de câte ori a fost nevoie până când toți membrii echipajului de călătorie au primit necesarul de apă. Porniră din nou la drum și se întâlniră cu un artist, cântăreț la scândurină. Cu toate că n-a priceput stăpânul de ce ar fi trebuit să-și închipuie cât de încântătoare era muzica aceea mută, fiindcă profunzimea mișcărilor artistului vădea o iscusință deosebită și un simț al sunetelor dezvoltat, se mulțumi să meargă mai departe cu aceeași abruptă hotărâre: nimeni nu e de neînlocuit. Desigur, nu i-a trecut prin minte atunci că, la fel ca și obiectele, oamenii au diferite calități care pot fi utile tuturor dacă sunt cultivate în direcția potrivită și că nimeni nu se pricepe la tot și că nu-i unealtă bună pentru toate. Vizitiul avu o clipă pornirea de a-i spune că ”degeaba țipi în șosetă, că tot din portavoce se răspândește mesajul către mulțime. Că șoseta e bună și ea, dar tre’ să stea la locul ei, că oile-s bune pe lângă om, dar nu musai și la tras de caleașcă” și câte și mai câte de acest fel. Nu știm dacă vizitiul găsi de cuviință să-i spună gândurile sale stăpânului, nici dacă s-a priceput să le potrivească în cuvinte astfel încât să fie limpede că toate își au rostul lor și fiecare are locul lui.
Sursă foto:
