Balta e cea mai nefericită denumire pentru o mare de picături. Păsări se adapă, arşiţa se mai înmoaie, dar în acelaşi timp gâze pier într-un mod care e mai mult contopire cu apa decât înec. Iar faptul că ele se zbat să iasă din ea ne face să credem că încă nu e ceea ce şi-au dorit. E drept că poate fi un sfârşit demn şi promiţător să lupţi până la resemnare. Însă gâzele au marea şansă de a pluti înainte de a se scufunda. Au privilegiul de a-şi pătrunde sfârşitul, de a-l privi ca pe soarta renaşterii, de a se împăca cu ideea că mai mult nu se putea face, dar că pregătirea pentru ceva mai măreţ se va produce în curând. În timpul în care ultimele puteri le alimentează zbaterile din picioruşe şi aripi, trag de nădejdea că ar mai putea zbura măcar încă o dată. Asta ne putem cere nouă, celor care pot face stele stălucitoare din fărâme de întuneric, să luptăm pentru şansa lor de a mai zbura încă o dată.

Scopul este de a crea din cât mai multe puncte ale bălţii căi de ieşire din ea şi de a acoperi o suprafaţă cât mai mare.

Vom crea un fel de pânză de păianjen care să descurce drumul către salvare.

Putem folosi orice fel de beţe cu condiţia de a verifica înainte prezenţa altor vietăţi, n-am vrea să le condamnăm pe unele în încercarea de a le scăpa pe altele.

Vom adăuga şi nişte frunze pe post de bărcuţe de salvare, cu aceeaşi menţiune de a le analiza şi eventual scutura înainte de a le trimite pe apă. Vântul le va ajuta să călătorească spre insulele noastre prelungi, cu poteci înguste. Spaţiile lăsate libere reprezintă respectarea drepturilor celor însetaţi, precum şi consideraţia noastră faţă de rânduiala naturii.

Cu toate acestea, puţine gâze vor găsi drumul salvării pe ramificaţiile construcţiei noastre. Aici este mâna firii, cea care adună şi împarte în fel şi chip. Putem sta liniştiţi, n-am încercat să direcţionăm cursul vieţii, nu ne-am opus inevitabilului, doar am văzut o oportunitate de a spera şi pentru alţii, nu numai pentru noi înşine. Să ne bucurăm pentru cele care se vor căţăra spre salvare, să acceptăm că cele care vor rămâne scufundate şi-au văzut rostul oglindit în înfăptuirea echilibrului.

Pas cu pas:

1. Locul (preferabil unul care să nu fie tulburat de roţile maşinilor).

2. Necesarul – crenguţe de nuc sălbatic, uscate sau verzi – cea mai bună alegere datorită formei şi greutăţii potrivite: nu se scufundă şi nu se împrăştie la prima adiere de vânt. Se pot folosi şi alte tipuri de beţe, lemne sau scânduri, singurele condiţii ar fi să fie bine scuturate înainte şi elementele sau ansamblul să conducă eventualii supravieţuitori din interiorul bălţii spre marginile ei.

3. Începutul

Primul oaspete de seamă s-a căţărat pe podul nostru. E mai mult curios decât naufragiat, dar ne bucurăm că putem efectua primele teste practice ale sistemului născut în teorie.

 

Primele crenguţe scuturate cu blândeţe pun bazele scheletului.

 

4. Continuăm cu voie bună.

5. Prelungim până în celălalt capăt al micului lac “pânza de păianjen” şi ne întindem spre laterale.

6. Lansăm pe apă bărcile de salvare. Ele au fost desprinse de pe crenguţe deja căzute.

7. Ne apropiem de final şi avem în atenţie mai multe perspective, posibile completări şi retuşuri. Luăm în calcul şi realitatea, care ne şopteşte că nici nu trebuie să iasă perfect, căci punctul nostru de vedere asupra perfecţiunii e atât de subiectiv.

8. Pare în ordine şi din celălalt capăt.

9. Îi mulţumim micii păduri de la marginea lacului că ne-a ieşit în cale.

 

Oricum, o gâză scoasă din apă cu un băţ e un gest mai mult decât onorabil şi la îndemână. Salvarea unei vieţi poate dura câteva secunde şi rezultatul să fie garantat. Doar aşezi băţul cu grijă mai departe de locul scufundării şi de paşi grăbiţi şi gâza se va descurca sigur de aici încolo, iar tu îţi poţi continua drumul.

Dar dacă vrei să te gândeşti şi la cele ce vor veni în urma ei…

Cere ceva efort să încerci să faci un bine, deci cât de uşor poţi face rău?